Odă albaneză

S0130564

Am mai avut prieteni foarte buni dar până acum nu am fost împins, motivat sau pur și simplu n-am simțit nevoia să scriu ode pe tema asta. Faptul că acum scriu nu neagă faptul că și alte persoane merită toată aprecierea, fiecare în felul său. Articolul de față nu neagă faptul că au fost și alți oameni de valoare, ci doar accentuează faptul că pe moment asta îmi vine să fac, să scriu ode. Evident, nu cu intenția de a cădea în absurd și-n exagerări fără rost (sau chiar de prost gust).

Recunosc faptul că la început de abia îl puteam suporta pe cel în cauză: faptul că se uita la filme până târziu (de fapt faptul că se uita) fără să utilizeze căștile (ceea ce din punctul meu de vedere e o încălcare flagrantă a unei legi nescrise a căminelor), de multe ori chiar tare, mă făcea să adun în mine o critică continuă la adresa lui. Dacă mai mânca și semințe în timpul nopții cu atât mai rău pentru mine, obligat fiind să adorm cu muzică în urechi… Aparent nimicuri, dar nimicurile se adună și pot cauza probleme mult mai ample decât ne-am putea imagina. Dar nu a fost să fie așa.

Nu știu de unde a început să-mi placă de el, în ciuda unor transgresiuni la adresa ființei mele ooh prea sensibile. Poate pentru că deși adun resentimente la adresa unor persoane, totuși nu le sădesc în ură. Nici chiar în cazul excepției excepțiilor, pentru cei care știu la ce mă refer… Am lăsat la o parte criticile și am văzut ce e frumos, ce e nobil, ce merită descoperit. La urma urmei, și eu pot sa fiu (de fapt sunt) agasant, de exemplu printr-o serie de repetiții fără noimă ajunse ticuri verbale sau prin faptul că prefer să șed în cochilia mea pretențioasă și încăpățînată într-un mod foarte egoist.

Marius, mult prea des numit de mine Albania sau albanezu’ în locul numelui din pașaportul micii lui țări de origine, e o persoană complexă, plină de contradicții, care, vorba noastră, are muult mai mult de un neuron, și care impresionează la multe nivele (și duce la disperare la altele). Marius e un tânăr străin care a învățat foarte repede limba română, pe care o stăpânește de parcă ar fi eu tras la xerox, în ceea ce privește viteza de exprimare (dar si din alte puncte de vedere, întrucât eu pot fi numit orice numai orator nu, în ciuda unei guri ce în conditiile optime nu vrea să mai tacă); cuvinte de laudă pot fi multe, dar n-am să-i hrănesc ego-ul înșirându-le aici. Cum n-am făcut-o nici cu părțile proaste.

Am vrut să-i prezint o parte din România care mă privește și care mereu mă va privi și am făcut-o (în grabă, așa cum s-a putut pe moment, dar am făcut-o). Ajuns acasă, mama s-a dat peste cap să-i arate (de fapt să ne arate) că e plăcut impresionată de el (deși în acel moment nu era în condiția fizică să facă asta) și nu pot decât să-i mulțumesc că nu m-a făcut de râs (nu că-mi era frică de asta). Dacă ar fi după ea, l-ar adopta, mai în glumă, mai in serios, ceea ce arată că nici el nu m-a (și nu s-a) făcut de râs. Cât despre sora mea, se pare că n-a avut nicio problemă să se înțeleagă cu un băiat (politically correct și din mai multe puncte de vedere mai mult decât mine, bărbat!) în cu totul altă grupă de vârstă și de experiență, pe deasupra și străin. Iar ea, ca și mine, nu se poate înțelege (dincolo de nivelul superficial) cu orișicine. Mofturoși rău de tot!

Plimbându-l pe dealuri și prin munți, am observat că se simțea foarte bine. Iar cum asta era și intenția mea, rezultatul a fost că eu eram cel care se simțea excelent (nu pot să afirm că și el se simțea excelent, nu am acces la gândurile lui, așa că mai bine mă rezum la “foarte bine”). Se vede din poze că i-a plăcut incursiunea în Moldova și asta mă bucură, căci astfel niciunul dintre noi nu și-a pierdut vremea și banii (care vreme, în ciuda aparențelor, chiar a fost de partea noastră, deși nu în felul în care m-aș fi așteptat). Se pare că a face poze cu de acum cunoscuta (și de mulți iubita) maimuță cu ochii mari și bulbucați i-a făcut mai multă plăcere chiar decât mie, care vorba aia, o transport în rucsac peste tot… Ce să mai zic de cele cu gheața…

Acestea fiind spuse, Marius mi-ar putea fi frate… deși n-aș vrea să-mi fie. Ar fi cu totul altă experiență și cum eu sunt pe deplin mulțumit cu unica (în ambele sensuri) soră pe care o am, ar transforma lucruri pe care nu le vreau transformate. Dar dacă ar fi să facem cum se făcea cândva, m-aș face frate de sânge cu el. Pentru că deși suntem diferiți, suntem extrem de asemănători. Ne tachinăm în neștire aparent fără vreun efect, fie el negativ ori pozitiv, doar pentru că putem.

În ciuda faptului că îl numesc albanezu (sau chiar folosesc numele țării), pentru mine, Marius nu este altceva decat un român sau pur și simplu o altă ființă de pe acest pământ cu care simt o conexiune. Iar văzându-l cum zâmbește în pozele de mai jos mă face să mă bucur imens de mult, căci zâmbește din motive deosebit de simple și pe placul meu.

În concluzie: ce să ceri de la albanezi? Când e vorba de ei, nu mă aștept la nimic și în același timp la orice! 🙂

IMG_6732

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s