Toamna, frumosul și Clujul

img_1457

E greu de explicat cum se poate ca un anotimp precum toamna, în care pe zi ce trece natura se ofilește și moare, să fie totuși un anotimp minunat. Aș putea compara toamna cu a avea o bunică în spital, cu a petrece alături de ea câteva săptămâni pline de amintiri, sfaturi și glume, dar tot timpul acesta știind că ea se va duce și că acel moment se apropie cu repeziciune, tu fiind complet neputincios. La fel e și cu toamna: petreci momente minunate pe alei care-ți taie respirația, prin păduri care pur și simplu nu mai știu ce culoare li se potrivește mai bine, prin livezi pline de mere, dând peste tot peste mirosul puternic aromat al strugurilor copți; faci toate astea, dar știi prea bine că toate vor dispărea și vor rămâne, la drept vorbind, numai uscăciune și nuanțe monotone. Și asta preț de câteva luni!

În ciuda acestui fapt, te bucuri de toamnă la fel cum te bucuri de ultimele clipe cu o bunică ce știi prea bine că se va duce. Savurezi momentul și trăiești cu speranța că poate o vei mai revedea. Căci la urma urmei așa e și cu anotimpurile, speri că vei mai ajunge să vezi iar înflorirea de primăvară, dar asta nu e, sub nicio formă, un dat: poți foarte bine să nu mai apuci să vezi următoarea primăvară. Și tocmai de asta trebuie să ne bucurăm de fiecare anotimp și de fiecare persoană, cu bune, cu rele, atâta timp cât le avem lângă noi. Dacă în anul curent nu prea umbli prin păduri și parcuri cât toamna e așa de frumoasă, cu gândul că o vei face la anul… ei bine, nu fă asta! Bucură-te de toamnă cât o ai în față, la fel cum ar fi bine să te bucuri de o persoană cât aceasta e lângă tine. După ce s-a dus (și tare se mai duc pe neașteptate!), rămân doar amintirile. Și natura, și persoanele pot forma niște amintiri de-o viață, dar de preferat ar fi să reînnoim aceste amintiri cât de des posibil.

Eu unul umblu pe dealurile Clujului, atât în locurile mai circulate, cât și în cele mai puțin sau aproape deloc vizitate. Și nu pot să-mi spun că nah, nu mai are rost să mai urc în cutare loc pentru că am fost de unșpe mii de ori și acel loc nu mai are nimic să-mi ofere. De fapt, orice loc poate să-mi ofere iar și iar ceva nou. Am avut o periodă când nu mai urcam la Cetățuie, în centru, zicând că oricum am destule poze făcute de acolo și că e un loc așa la modă încât nu mai merită să fiu și eu pe acolo, mai degrabă să mă duc în locurile neumblate. Dar mi-am dat seama că judecata mea era de-a dreptul de domeniul absurdului: locul este minunat, priveliștea asupra centrului și nu numai este mirifică, iar faptul că e vizitat și de cei care în rest nu prea explorează Clujul n-ar trebui să mă împiedice să urc pe deal ori de câte ori am chef. Ce-i drept, locația nu mai are nimic de ascuns pentru nimeni, aș zice, dar asta nu înseamnă că nu se merită mers acolo iar și iar, în diferite anotimpuri, momente ale zilei sau condiții atmosferice. Că nu ar trebui să fie folosit, împreună cu Parcul Central sau cu lacul de la Iulius, drept unul dintr-un număr redus de locuri de promenadă (cum mulți o fac), asta e altă poveste. Dar aceste locuri nu ar trebui evitate de cei care știu și multe alte locuri faine doar pentru că acestea au intrat într-un oarecare banal.

Frumosul trebuie admirat, fie în natură, fie în artă, fie la diverse persoane. Cu mențiunea că, în cazul persoanelor, să nu ne rezumăm doar la aspectul exterior! Deși nu pot să neg că, din când în când, nu-ți mai poți lua ochii de la cineva!

Bucurați-vă de Frumos! Acum! Mereu!

Advertisements

Leave a Reply

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s