Artă de amorul artei

0655_06149

Ce ți-e și cu arta asta! Indiferent de epocă, pe lângă creațiile cu adevărat valoroase nu se poate să nu iasă la înaintare și tot soiul de “artiști” (cu felurite soiuri de “artă”) care nu înțeleg ce înseamnă termenul. Nu pretind acum că știu eu mai bine decât toți ce înseamnă arta (la urma urmei sunt un dezastru când vine vorba să definesc ceva, orice), dar ceea ce știu despre artă, fără dubii, e că ar trebui să fie frumoasă. Iarăși un termen vag, ce prea ține de gusturi pentu a fi viabil în descrierea artei. Deci ce ne facem?

Bun, nu știm ce e frumosul, dar știm să-i definim opusul? Este urâtul mai ușor de definit decât frumosul? Ei bine, opusul frumosului tocmai l-am experimentat și n-a fost o experiență ce-aș vrea să o repet: piesa Mein Kampf din repertoroul Teatrului Național din Cluj e fix acest lucru. Și încă cum.

Teatrul ar trebui să promoveze frumosul. Chiar cea mai tristă tragedie poate fi frumoasă, în ciuda momentelor extrem de dure, a repetatelor decese, a nebunilor și a nebuniilor de toate felurile și a tonului în general sumbru. Frumosul nu înseamnă doar floricele pe câmpii, nici gând. Dar când vii cu o piesă care se vrea o parodie la adresa lui Hitler și e efectiv împroști cu mizerii în toate direcțiile nu mai faci teatru ci un kitsch de prost gust. Hitler a fost un nebun, o parodie pe seama lui n-are cum să fie frumoasă per se, că n-ar avea nicio treabă cu realitatea, dar o piesă trebuie să aibă stil. Gust. Vulgaritatea nu poate face parte nici din frumos, nici din stil… cât despre gust… Și cum avem destulă vulgaritate aici, ce să mai zic?

O parodie trebuie să aibă gust. Orice piesă, orice act cultural trebuie să aibă gust. Și aici n-a fost cazul. S-a înjurat în două ore și jumătate cât n-au reușit s-o facă 5 studenți într-o cameră de cămin timp de o săptămână! Și asta complet gratuit! Ce treabă o fi având Hitler cu glumele despre părțile anatomice ale oamenilor chiar nu știu!?! Ca să nu mai zic că pe lângă aceste înjurături au fost așa de multe trimiteri la teme sexuale că-ți venea să verși! Chiar și nume de personaje schimonosite ca să sune cât mai sexual. Futler anyone? Iarăși, ce treabă o fi având asta cu Hitler, nazismul sau evreii? În timpul lui Hitler și la ordinele lui a fost război, masacru, genocid, orice, numai nu exces de sex! Germanilor le era scârbă de evrei, nu le doreau femeile… și chiar de ar fi făcut-o, nu e defel necesar să fim umpluți de trimiteri sexuale. Înțelegem și dacă se face subtil referire. Dar nu, aici pur și simplu am avut senzația că n-au putut să joace fără vulgaritate, de îmi era chiar jenant să stau alături de o fată care la rândul ei nu gusta aceste glume și trimiteri…

Da, actorii jucau bine, era totuși pe scena Teatrului Național din Cluj, nu erau niște începători de doi bani, dar problema e ce au jucat… Nu zic, au fost și momente chiar comice, dar mereu întrerupte de un debordant prost gust. Un exenplu grăitor ar fi pasiunea lui Hitler pentru pictură, ce aici a căpătat o nuanță comică: el preferă să picteze totul in crepuscul: flori în crepuscul, peisaje în crepuscul, fel de fel de banalități in crepuscul… dar (că se putea fără? ) și organe sexuale în crepuscul… că deh, ce ne-am face fără ele, ne dispare specia! Promovați-le! Cât mai grafic!

Piesa putea (ba chiar trebuia) să fie redusă la jumătate și tot era prea mult. Chiar înainte să înceapă menționam că în ultimul timp nu se mai fac comedii cum se făceau cândva (de la filme până la teatru) și uite-mă pricopsit cu un exemplu foarte bun, fix în ograda noastră (zău m-aş fi lipsit de așa un exemplu!). Şi mai grav este că înainte de comedie Mein Kampf se vrea parodie, iar aici eșuează și mai mult: în loc să fie o critică la adresa lui Hitler și a naziștilor, Mein Kampf este mai degrabă o parodie foarte critică a evreilor. Ceea ce nu dă bine, defel! Pe lângă faptul că își pierde scopul inițial, dă și cu bâta-n baltă în felul în care-şi prezintă nou găsitul țel. Evreii nu numai că devin subiect de râs, ci sunt efectiv jigniți, pe față, în repetate rânduri! Orice am avea cu ei, nu se cade să-i împroșcăm cu noroi pe scenă. Dar de ar fi numai ei! În general s-a râs de religie într-un mod total lipsit de bun simț. Critica e una, marea de glume răsuflate cu subiect religios (de câte ori s-a putut combinate și cu teme sexuale – because we can!) e total altceva. Adică, ca să o zic cum știu mai bine, e jeg!

Bineînțeles că mulțimea se hlizea încontinuu la fiece glumă, parcă încurajând actorii să facă și mai mult circ pe scenă. Că de, ce-or să facă numeroșii liceeni prezenți în sală… se vrea pâine și circ. Iar la sfârșit chiar asta a și fost, circ! Numai că noi nu ne-am dus la circ! Stăteam stânjenit lângă o minunată fată și nu știam ce să spun… eu, care mereu spun multe!

Interesant e că nu regret că m-am dus. Mi-am confirmat ce bănuiam deja, anume că teatrul, nu numai cel românesc, a devenit mult prea exhibiționist. Nu am avut prea mult contact cu teatrul ultimilor ani, dar aveam o idee despre ce e acesta… și uite că ideea mea cu tenta de presupunere era chiar justificată și cât se poate de reală. Că doar de ce n-am avea prostituate cu senzualitate, mișcări și vocabular de mahala într-o piesă care ar fi trebuit să reprezinte… cultura… arta…

Nu știu cum e piesa în original. Și nici nu contează. Dar dacă e mult mai bună decât ceea ce au întocmit cei de la Teatrul Național din Cluj atunci chiar e grav. Dacă e același lucru măcar nu mai am pretenții… În orice caz, producătorii ar trebui să ia aminte la The Great Dictator al lui Chaplin (genial, ce să mai) și să nu o dea în familia Bundy. Piesa în forma actuală mă îndreaptă instinctiv spre grupul Divertis, care acum unu-două decenii veneau cu câte o scenetă de te înecai de râs; ca să nu mai zic că erau tot un soi de parodii… Le-am revăzut pe cele peste care am putut să dau și chiar le ieșea bine uneori. Grav, dacă am ajuns să compar teatrul cu o trupă; da, tot de actori, de fapt, dar una adresată publicului larg și ca atare de obicei mai ușurică. Teatrul se cade să nu se compare cu emisiunile televizate și să fie mult mai “high culture”, că altfel se zvârcolesc Shakespeare și Caragiale în mormânt! La o adică și Hitler ar face-o, dacă s-ar uita la piesa Mein Kampf!

Annex - Chaplin, Charlie (Great Dictator, The)_NRFPT_29.jpg

O carte pentru toate vârstele

45 Beautiful 1072 (16)

Noi, ca specie, căutăm prea mult și cu prea multă încăpățânare ceva anume. Mereu ceva anume. Produsele sunt multe, magazinele la fel și prin urmare noi căutăm. Ce ne-am face fără exact acel produs pe care ni-l dorim? Mai contează câte ore pierdem căutându-l? Nu, ceea ce contează e produsul. Dacă acesta de exemplu are menirea de a fi folosit drept cadou pentru cineva, cadoul trebuie să fie perfect. Cum să dezamăgim persoana respectivă? Nu se poate așa ceva.

Și totuși…se poate. Nici cel mai perfect (vorba vine) cadou nu poate aduce cu sine și certitudinea unei bucurii nemaivăzute venită din lăuntrul aceluia/aceleia care îl primește. Pentru că oamenii sunt complicați. Și mofturoși. La asta m-a dus cu gândul când am citit rândurile din Micul Prinț în care prințul se roagă necontenit de aviator ca acesta să îi deseneze o oaie și cum el nu se pricepe îndeajuns încât să îl mulțumească pe micul prinț găsește o soluție ingenioasă:

“- Aceasta e lada! Oaia care-ţi trebuie se află înăuntru.”
Am văzut cu uimire cum chipul micului meu judecător se
luminează:
“- Chiar aşa mi-o şi doream! Crezi că oaia asta are nevoie de multă
iarbă?”

Oamenii au nevoie să vadă că persoanei dragi îi pasă îndeajuns. Atât. N-au nevoie de mai mult. Pentru mai mult pot folosi imaginația. De aia și pot funcționa relațiile la distanță (bine, nu pe termen mult prea lung, totuși). Pentru că oamenii (aici îi excludem pe mofturoși) se pot mulțumi și cu puțin. Nu e nevoie să-ți cheltui tot salariul pe un cadou, se găsesc alte metode. Poți de exemplu să-i desenezi o cutie frumoasă în care să se afle orice ți-ai dori tu să-i faci cadou persoanei dragi și orice aceasta și-ar putea imagina. Ce, numai în cărți să funcționeze? De ce nu și în realitate?

Când eram mai mic credeam că Micul Prinț nu este altceva decât o carte infantilă pentru copii. Mint, n-am crezut chiar asta, dar totuși mai demult nu mi se părea cine știe ce. O carte pentru copii. Nimic special. Dar dacă minte de copil aveam la ce să te aștepti?

Micul Prinț nu e o carte pentru copii. Poate fi și pentru ei, dar nici într-un caz nu doar pentru ei. Am atins subiectul în articolul acesta, dar doar razant. Acum, că mi-am dat seama ce carte (cărticică) complexă e Micul Prinț, pot să identific cel puțin zeci de citate care conțin o multitudine de sensuri și care se îneacă în simbolistică. Desigur că și unui copil i s-ar putea părea drăguță ideea cu o cutie desenată în care să se afle ce acesta își dorește, dar în mare nu prea au copii motive reale pentru care să citească Micul Prinț. Nu că nu o fac, dar eu zic că nu este pentru ei deoarece Micul Prinț e o carte plină de subînțelesuri pe care ei nu le pot identifica/înțelege. Are trimiteri peste tot, de la Al Doilea Război Mondial până la diferiți filosofi și modul lor de a vedea lumea. Sigur, unii copii și mai ales cei de la o anumită vârstă încolo vor putea citi fără probleme, dar chiar și așa…

Zău, eu nici acum nu înțeleg tot. Nu la nivel de vocabular și întâmplări, evident, că acestea-s banale, în principiu…ci la nivel de simbolistică. Cu ce pot compara replica unui personaj? Ce persoană reală, ce eveniment? În cazul unora e mai dificil. Și asta e frumusețea operei lui Saint-Exupery. Că pe tot mapamondul, din 1943 încoace, oameni de toate vârsele și ocupațiile încearcă să-i dea de capăt și să explice de ce e așa de…genială. N-au reușit nici până acum, nu cu adevărat. Dar asta n-o face cu nimic mai puțin capodoperă.

Chiar și când nu e vorba de cine știe ce simbolistică și trimiteri la diverse lucruri reale, Micul Prinț strălucește prin vorbe înțelepte sau emoționante. De toate pentru toți. De exemplu:

E lucru trist să uiţi un prieten.
Nu oricine a avut un prieten. Şi s-ar putea să ajung asemeni oamenilor mari, care nu se mai gândesc decât la cifre.

“Prieteni” nu are nimeni prea mulți. Nu cu adevărat. Dacă dăm peste ei însă, tare bine ar fi să nu-i uităm. Că nu-s prea mulți pe planetă. Doar par a fi mulți. De fapt sunt multe cunoștințe, mulți oameni…și atât.

Minunată cărticica. La prima vedere nimic special, dar uite că e, în ciuda aparențelor. Fix ca în cazul oamenilor. Eu unul cel puțin o voi citi în fiecare an pe altă limbă. Pe câte oi putea. Apoi de la capăt. E doar o cărticică, nu e greu de păstrat promisiunea asta. La urma urmei dacă în fiecare iarnă pot să fac o chestie așa de prostească, copilărească sau cum mai vreți s-o numiți, anume să mă uit la primele două filme Singur acasă, cu siguranță pot să citesc și cărticica asta. Durează mai puțin decât cele două și e la ani lumină peste ele.

Citiți-o și voi! (pe română, pe franceză sau pe engleză). Dacă ați făcut-o cândva, acum mulți ani, reveniți. Nu va mai fi același lucru. Și citiți articolul ăsta.

PS: ar mai fi filmul de animație The Little Prince, care nu e povestea cărții ci doar o conține sub forma unei povestiri în ramă. Desenul, ca și cartea, pune întrebări cu privire la multe din problemele lumii moderne și nu numai. Poate fi privit ca pe o actualizare a cărții, un update; ceea ce și reușește să fie, în mare parte.

100 Best Mixed 376 (42)