Toamna, frumosul și Clujul

img_1457

E greu de explicat cum se poate ca un anotimp precum toamna, în care pe zi ce trece natura se ofilește și moare, să fie totuși un anotimp minunat. Aș putea compara toamna cu a avea o bunică în spital, cu a petrece alături de ea câteva săptămâni pline de amintiri, sfaturi și glume, dar tot timpul acesta știind că ea se va duce și că acel moment se apropie cu repeziciune, tu fiind complet neputincios. La fel e și cu toamna: petreci momente minunate pe alei care-ți taie respirația, prin păduri care pur și simplu nu mai știu ce culoare li se potrivește mai bine, prin livezi pline de mere, dând peste tot peste mirosul puternic aromat al strugurilor copți; faci toate astea, dar știi prea bine că toate vor dispărea și vor rămâne, la drept vorbind, numai uscăciune și nuanțe monotone. Și asta preț de câteva luni!

În ciuda acestui fapt, te bucuri de toamnă la fel cum te bucuri de ultimele clipe cu o bunică ce știi prea bine că se va duce. Savurezi momentul și trăiești cu speranța că poate o vei mai revedea. Căci la urma urmei așa e și cu anotimpurile, speri că vei mai ajunge să vezi iar înflorirea de primăvară, dar asta nu e, sub nicio formă, un dat: poți foarte bine să nu mai apuci să vezi următoarea primăvară. Și tocmai de asta trebuie să ne bucurăm de fiecare anotimp și de fiecare persoană, cu bune, cu rele, atâta timp cât le avem lângă noi. Dacă în anul curent nu prea umbli prin păduri și parcuri cât toamna e așa de frumoasă, cu gândul că o vei face la anul… ei bine, nu fă asta! Bucură-te de toamnă cât o ai în față, la fel cum ar fi bine să te bucuri de o persoană cât aceasta e lângă tine. După ce s-a dus (și tare se mai duc pe neașteptate!), rămân doar amintirile. Și natura, și persoanele pot forma niște amintiri de-o viață, dar de preferat ar fi să reînnoim aceste amintiri cât de des posibil.

Eu unul umblu pe dealurile Clujului, atât în locurile mai circulate, cât și în cele mai puțin sau aproape deloc vizitate. Și nu pot să-mi spun că nah, nu mai are rost să mai urc în cutare loc pentru că am fost de unșpe mii de ori și acel loc nu mai are nimic să-mi ofere. De fapt, orice loc poate să-mi ofere iar și iar ceva nou. Am avut o periodă când nu mai urcam la Cetățuie, în centru, zicând că oricum am destule poze făcute de acolo și că e un loc așa la modă încât nu mai merită să fiu și eu pe acolo, mai degrabă să mă duc în locurile neumblate. Dar mi-am dat seama că judecata mea era de-a dreptul de domeniul absurdului: locul este minunat, priveliștea asupra centrului și nu numai este mirifică, iar faptul că e vizitat și de cei care în rest nu prea explorează Clujul n-ar trebui să mă împiedice să urc pe deal ori de câte ori am chef. Ce-i drept, locația nu mai are nimic de ascuns pentru nimeni, aș zice, dar asta nu înseamnă că nu se merită mers acolo iar și iar, în diferite anotimpuri, momente ale zilei sau condiții atmosferice. Că nu ar trebui să fie folosit, împreună cu Parcul Central sau cu lacul de la Iulius, drept unul dintr-un număr redus de locuri de promenadă (cum mulți o fac), asta e altă poveste. Dar aceste locuri nu ar trebui evitate de cei care știu și multe alte locuri faine doar pentru că acestea au intrat într-un oarecare banal.

Frumosul trebuie admirat, fie în natură, fie în artă, fie la diverse persoane. Cu mențiunea că, în cazul persoanelor, să nu ne rezumăm doar la aspectul exterior! Deși nu pot să neg că, din când în când, nu-ți mai poți lua ochii de la cineva!

Bucurați-vă de Frumos! Acum! Mereu!

Advertisements

Odă albaneză

S0130564

Am mai avut prieteni foarte buni dar până acum nu am fost împins, motivat sau pur și simplu n-am simțit nevoia să scriu ode pe tema asta. Faptul că acum scriu nu neagă faptul că și alte persoane merită toată aprecierea, fiecare în felul său. Articolul de față nu neagă faptul că au fost și alți oameni de valoare, ci doar accentuează faptul că pe moment asta îmi vine să fac, să scriu ode. Evident, nu cu intenția de a cădea în absurd și-n exagerări fără rost (sau chiar de prost gust).

Recunosc faptul că la început de abia îl puteam suporta pe cel în cauză: faptul că se uita la filme până târziu (de fapt faptul că se uita) fără să utilizeze căștile (ceea ce din punctul meu de vedere e o încălcare flagrantă a unei legi nescrise a căminelor), de multe ori chiar tare, mă făcea să adun în mine o critică continuă la adresa lui. Dacă mai mânca și semințe în timpul nopții cu atât mai rău pentru mine, obligat fiind să adorm cu muzică în urechi… Aparent nimicuri, dar nimicurile se adună și pot cauza probleme mult mai ample decât ne-am putea imagina. Dar nu a fost să fie așa.

Nu știu de unde a început să-mi placă de el, în ciuda unor transgresiuni la adresa ființei mele ooh prea sensibile. Poate pentru că deși adun resentimente la adresa unor persoane, totuși nu le sădesc în ură. Nici chiar în cazul excepției excepțiilor, pentru cei care știu la ce mă refer… Am lăsat la o parte criticile și am văzut ce e frumos, ce e nobil, ce merită descoperit. La urma urmei, și eu pot sa fiu (de fapt sunt) agasant, de exemplu printr-o serie de repetiții fără noimă ajunse ticuri verbale sau prin faptul că prefer să șed în cochilia mea pretențioasă și încăpățînată într-un mod foarte egoist.

Marius, mult prea des numit de mine Albania sau albanezu’ în locul numelui din pașaportul micii lui țări de origine, e o persoană complexă, plină de contradicții, care, vorba noastră, are muult mai mult de un neuron, și care impresionează la multe nivele (și duce la disperare la altele). Marius e un tânăr străin care a învățat foarte repede limba română, pe care o stăpânește de parcă ar fi eu tras la xerox, în ceea ce privește viteza de exprimare (dar si din alte puncte de vedere, întrucât eu pot fi numit orice numai orator nu, în ciuda unei guri ce în conditiile optime nu vrea să mai tacă); cuvinte de laudă pot fi multe, dar n-am să-i hrănesc ego-ul înșirându-le aici. Cum n-am făcut-o nici cu părțile proaste.

Am vrut să-i prezint o parte din România care mă privește și care mereu mă va privi și am făcut-o (în grabă, așa cum s-a putut pe moment, dar am făcut-o). Ajuns acasă, mama s-a dat peste cap să-i arate (de fapt să ne arate) că e plăcut impresionată de el (deși în acel moment nu era în condiția fizică să facă asta) și nu pot decât să-i mulțumesc că nu m-a făcut de râs (nu că-mi era frică de asta). Dacă ar fi după ea, l-ar adopta, mai în glumă, mai in serios, ceea ce arată că nici el nu m-a (și nu s-a) făcut de râs. Cât despre sora mea, se pare că n-a avut nicio problemă să se înțeleagă cu un băiat (politically correct și din mai multe puncte de vedere mai mult decât mine, bărbat!) în cu totul altă grupă de vârstă și de experiență, pe deasupra și străin. Iar ea, ca și mine, nu se poate înțelege (dincolo de nivelul superficial) cu orișicine. Mofturoși rău de tot!

Plimbându-l pe dealuri și prin munți, am observat că se simțea foarte bine. Iar cum asta era și intenția mea, rezultatul a fost că eu eram cel care se simțea excelent (nu pot să afirm că și el se simțea excelent, nu am acces la gândurile lui, așa că mai bine mă rezum la “foarte bine”). Se vede din poze că i-a plăcut incursiunea în Moldova și asta mă bucură, căci astfel niciunul dintre noi nu și-a pierdut vremea și banii (care vreme, în ciuda aparențelor, chiar a fost de partea noastră, deși nu în felul în care m-aș fi așteptat). Se pare că a face poze cu de acum cunoscuta (și de mulți iubita) maimuță cu ochii mari și bulbucați i-a făcut mai multă plăcere chiar decât mie, care vorba aia, o transport în rucsac peste tot… Ce să mai zic de cele cu gheața…

Acestea fiind spuse, Marius mi-ar putea fi frate… deși n-aș vrea să-mi fie. Ar fi cu totul altă experiență și cum eu sunt pe deplin mulțumit cu unica (în ambele sensuri) soră pe care o am, ar transforma lucruri pe care nu le vreau transformate. Dar dacă ar fi să facem cum se făcea cândva, m-aș face frate de sânge cu el. Pentru că deși suntem diferiți, suntem extrem de asemănători. Ne tachinăm în neștire aparent fără vreun efect, fie el negativ ori pozitiv, doar pentru că putem.

În ciuda faptului că îl numesc albanezu (sau chiar folosesc numele țării), pentru mine, Marius nu este altceva decat un român sau pur și simplu o altă ființă de pe acest pământ cu care simt o conexiune. Iar văzându-l cum zâmbește în pozele de mai jos mă face să mă bucur imens de mult, căci zâmbește din motive deosebit de simple și pe placul meu.

În concluzie: ce să ceri de la albanezi? Când e vorba de ei, nu mă aștept la nimic și în același timp la orice! 🙂

IMG_6732

LEGO…LEGO cât cuprinde

IMG_5438

Din întâmplare am dat peste un afiș despre expoziția LEGO la Muzeul Etnografic al Transilvaniei și tot din întâmplare am decis să mă duc. Nu că nu-mi plac cuburile LEGO de când mă știu, dar am avut ușoara tendință de a zice că nah, n-o să fie cine știe ce. Bine că m-am gândit de 2 ori și m-am dus.

Adevărul e că puteau să fie mult mai multe exponate, m-aș fi bucurat să văd și LEGO Pirați din Caraibe sau Stăpânul Inelelor, de exemplu, dar pentru asta e nevoie de bani și cum nu există un muzeu LEGO în țară probabil că ar fi fost imposibil. Prin urmare, atât cât a fost, a ajuns. Și pentru 3 lei de personă, ce aș putea să mai vreau? Că absurd nu-s. Dacă a fost suficient pentru mine, cu siguranță că le-a ajuns și celor mici, care se mai și jucau cu LEGO într-un colț al încăperii. Și asta e esențialul. Că mai puteau fi zeci de alte seturi, asta e mai puțin important.

IMG_5405

La cei 25 de ani ai mei m-am simțit minunat. În general mă simt foarte bine, dar astăzi pentru nu mai mult de jumătate de oră m-am simțit de-a dreptul minunat. N-am avut niciodată setul meu de LEGO, le-am folosit pe ale altora, dar dacă în viitor voi câștiga suficienți bani, cu siguranță că-mi voi lua câteva seturi. Așa copilărești cum par (și…la urma urmei, sunt), cuburile astea LEGO au reușit să fie extrem de iubite pe mapamond și oricine caută niște statistici despre cuburile LEGO poate vedea că au succes la oameni de toate vârstele și nicidecum nu doar la copii. Ba chiar unele seturi sau unele creații personale deosebit de complexe le-ar da bătăi de cap uriașe  multor prichindei, la urma urmei, deci nu se poate spune că LEGO e exclusiv pentru copii. Nici gând.

O bulină albă deosebit de importantă pentru mine a fost că nimeni nu m-a oprit să fac poze creațiilor din LEGO. Dacă ar fi făcut-o (era, la urma urmei o expoziție într-un muzeu și aveau tot dreptul, mai ales că era și plin de copii) nu mi-ar prea fi plăcut…însă n-au făcut-o și asta mi-a permis să mă joc cu aparatul foto (dacă tot nu era permis să atingem exponatele).

La anul, oricând s-ar mai organiza așa ceva, voi reveni împreună cu toți pe care-i voi putea aduna, în semn de suport pentru expozițiile de genu.

Update: “Prin tradiție, expoziția de iarnă a Asociației Brickenburg este una experimentală, organizatorii propunându-și să testeze impactul diferitelor elemente asupra vizitatorilor. Publicul va putea admira creații lucrate cu migală, previzualizări ale exponatelor care vor fi prezentate la evenimentele majore ale anului 2016.” Prin urmare chiar că nu mai am de ce să mă plâng (nu că o făceam). 🙂

IMG_5467

Mai multe poze în albumul de pe facebook.

IMG_5430