Dear sister

IMG_8404

Crești, și deși nu e nimic rău în asta, pierd an de an diferite versiuni ale tale pe care nu le voi mai vedea niciodată, fenomen extrem de pregnant în cazul copiilor. Nu e ca și cum te-ai schimba de tot sau ca și cum în principiu nu ai conține mereu și precedentele versiuni ale tale, dar cum fiecare dintre acestea avea farmecul ei nu pot decât să mă supăr pe trecerea timpului, că-mi răpește ceva drag. Oricât de tobă de carte și înțeleaptă ai putea deveni cu timpul, eu prefer ceva mai simplu, mai inocent ce negreșit dispare cu timpul. Nu am nimic împotriva viitorului, împotriva creșterii, dar nu pot să nu mă uit cu tristețe la trecut, așa gri cum a fost el, știind prea bine că nu există posibilitatea retrăirii nici măcar a câtorva secunde dragi…

Vor mai veni multe alte astfel de momente, desigur, le aștept cu plăcere, dar nu pot să sar în sus că ai mai crescut cu un an, cum de altfel n-o fac nici în cazul meu. E ceva natural, dar nu și un motiv de jubilat. Nu e nici un motiv de tristețe, evident, mai degrabă e un eveniment neutru ce pur și simplu vine an de an cu sau fără invitație, fie că vrem fie că nu. Eu unul nu înțeleg fascinația unora pentru aceste momente, aceste aniversări care devin cu timpul ceva așa de obișnuit încât își pierd orice farmec inițial. Faptul că a mai trecut un an nu e nimic special, ce e special e ceea ce am mai văzut, făcut, experimentat ș.a.m.d., iar pentru asta fiecare dintre noi se poate așeza la o discuție oricând, cu oricine, fără nevoia unei ocazii speciale.

Ca să nu dau de înțeles că-s complet dus, melancolic până în măduva oaselor, o să schimb tonul precum urmează:

Îți mulțumesc că mă asculți. Mult. Întruna. Fără oprire. Așa mă asculți, căci așa vorbesc. De multe ori vorbesc cu pasiune și sunt conștient că devin dificil de urmărit. Dar tu poți. Și vrei.

Îți mulțumesc că îmi scuzi toanele. Am așa ceva. Și tu ai, dar totdeauna este mai grav ceea ce ai tu însuți, în cazul de față eu. Ce au alții, treaba lor, dar eu în ograda mea sunt “rege”… un “rege” cu toane. Pe care tu le scuzi.

Îți mulțumesc că nu mă înțelegi greșit când nu reacționez cum ar fi normal când e vorba de îmbrățișări, pupici și alte chestii în genu. Așa sunt eu, nu înseamnă că nu țin la tine ca la ochii din cap, dar nu mă simt în elementul meu când e vorba de ele.

Îți mulțumesc că în multe privințe ai cam aceleași gusturi ca mine. Mi-ar fi foarte dificil dacă nu ai avea. Îți mulțumesc pentru că în multe dintre aceste gusturi te-ai luat după mine. Nu de puține ori orbește. Asta dovedește că mă respecți. Nu că nu mă pot înșela, dar te dai după mine. De când te știu mă imiți.

Îți mulțumesc că nu ai devenit ceva ce nu pot suporta. Mai ai timp să faci asta, dar în principiu am încredere că nu va fi cazul. Sincer, nu știu ce aș face dacă nu te-aș mai putea suporta. Și precum bine știi, există un număr de lucruri, de aspecte, cu care nu pot negocia. Din putere sau slăbiciune, depinde, dar nu pot. Mulțumesc că nu mă pui în situația asta.

Știi prea bine că nu prețuiesc gradele de rudenie, ci relațiile ce pot surveni de pe urma lor. De aceea nu voi zice că mereu te voi iubi, căci se poate să mi se dovedească cât de futilă e utilizarea cuvintelor precum mereu, întotdeauna etc. Te iubesc nu pentru că îmi ești soră, te iubesc pentru ceea ce ești. Sora mea mereu vei fi dar în sine  asta nu înseamnă mare lucru. De va fi să ne înțelegem până la moarte nu va fi datorită sângelui, ci datorită compatibilității dintre noi, care sper să fie ceva fără sfârșit, dar nu pot avea certitudinea asta. Și nu doar din partea ta, ci și din partea mea. Nu că aș avea nevoie de ea…

La mulți ani, soră dragă!

Advertisements

Odă albaneză

S0130564

Am mai avut prieteni foarte buni dar până acum nu am fost împins, motivat sau pur și simplu n-am simțit nevoia să scriu ode pe tema asta. Faptul că acum scriu nu neagă faptul că și alte persoane merită toată aprecierea, fiecare în felul său. Articolul de față nu neagă faptul că au fost și alți oameni de valoare, ci doar accentuează faptul că pe moment asta îmi vine să fac, să scriu ode. Evident, nu cu intenția de a cădea în absurd și-n exagerări fără rost (sau chiar de prost gust).

Recunosc faptul că la început de abia îl puteam suporta pe cel în cauză: faptul că se uita la filme până târziu (de fapt faptul că se uita) fără să utilizeze căștile (ceea ce din punctul meu de vedere e o încălcare flagrantă a unei legi nescrise a căminelor), de multe ori chiar tare, mă făcea să adun în mine o critică continuă la adresa lui. Dacă mai mânca și semințe în timpul nopții cu atât mai rău pentru mine, obligat fiind să adorm cu muzică în urechi… Aparent nimicuri, dar nimicurile se adună și pot cauza probleme mult mai ample decât ne-am putea imagina. Dar nu a fost să fie așa.

Nu știu de unde a început să-mi placă de el, în ciuda unor transgresiuni la adresa ființei mele ooh prea sensibile. Poate pentru că deși adun resentimente la adresa unor persoane, totuși nu le sădesc în ură. Nici chiar în cazul excepției excepțiilor, pentru cei care știu la ce mă refer… Am lăsat la o parte criticile și am văzut ce e frumos, ce e nobil, ce merită descoperit. La urma urmei, și eu pot sa fiu (de fapt sunt) agasant, de exemplu printr-o serie de repetiții fără noimă ajunse ticuri verbale sau prin faptul că prefer să șed în cochilia mea pretențioasă și încăpățînată într-un mod foarte egoist.

Marius, mult prea des numit de mine Albania sau albanezu’ în locul numelui din pașaportul micii lui țări de origine, e o persoană complexă, plină de contradicții, care, vorba noastră, are muult mai mult de un neuron, și care impresionează la multe nivele (și duce la disperare la altele). Marius e un tânăr străin care a învățat foarte repede limba română, pe care o stăpânește de parcă ar fi eu tras la xerox, în ceea ce privește viteza de exprimare (dar si din alte puncte de vedere, întrucât eu pot fi numit orice numai orator nu, în ciuda unei guri ce în conditiile optime nu vrea să mai tacă); cuvinte de laudă pot fi multe, dar n-am să-i hrănesc ego-ul înșirându-le aici. Cum n-am făcut-o nici cu părțile proaste.

Am vrut să-i prezint o parte din România care mă privește și care mereu mă va privi și am făcut-o (în grabă, așa cum s-a putut pe moment, dar am făcut-o). Ajuns acasă, mama s-a dat peste cap să-i arate (de fapt să ne arate) că e plăcut impresionată de el (deși în acel moment nu era în condiția fizică să facă asta) și nu pot decât să-i mulțumesc că nu m-a făcut de râs (nu că-mi era frică de asta). Dacă ar fi după ea, l-ar adopta, mai în glumă, mai in serios, ceea ce arată că nici el nu m-a (și nu s-a) făcut de râs. Cât despre sora mea, se pare că n-a avut nicio problemă să se înțeleagă cu un băiat (politically correct și din mai multe puncte de vedere mai mult decât mine, bărbat!) în cu totul altă grupă de vârstă și de experiență, pe deasupra și străin. Iar ea, ca și mine, nu se poate înțelege (dincolo de nivelul superficial) cu orișicine. Mofturoși rău de tot!

Plimbându-l pe dealuri și prin munți, am observat că se simțea foarte bine. Iar cum asta era și intenția mea, rezultatul a fost că eu eram cel care se simțea excelent (nu pot să afirm că și el se simțea excelent, nu am acces la gândurile lui, așa că mai bine mă rezum la “foarte bine”). Se vede din poze că i-a plăcut incursiunea în Moldova și asta mă bucură, căci astfel niciunul dintre noi nu și-a pierdut vremea și banii (care vreme, în ciuda aparențelor, chiar a fost de partea noastră, deși nu în felul în care m-aș fi așteptat). Se pare că a face poze cu de acum cunoscuta (și de mulți iubita) maimuță cu ochii mari și bulbucați i-a făcut mai multă plăcere chiar decât mie, care vorba aia, o transport în rucsac peste tot… Ce să mai zic de cele cu gheața…

Acestea fiind spuse, Marius mi-ar putea fi frate… deși n-aș vrea să-mi fie. Ar fi cu totul altă experiență și cum eu sunt pe deplin mulțumit cu unica (în ambele sensuri) soră pe care o am, ar transforma lucruri pe care nu le vreau transformate. Dar dacă ar fi să facem cum se făcea cândva, m-aș face frate de sânge cu el. Pentru că deși suntem diferiți, suntem extrem de asemănători. Ne tachinăm în neștire aparent fără vreun efect, fie el negativ ori pozitiv, doar pentru că putem.

În ciuda faptului că îl numesc albanezu (sau chiar folosesc numele țării), pentru mine, Marius nu este altceva decat un român sau pur și simplu o altă ființă de pe acest pământ cu care simt o conexiune. Iar văzându-l cum zâmbește în pozele de mai jos mă face să mă bucur imens de mult, căci zâmbește din motive deosebit de simple și pe placul meu.

În concluzie: ce să ceri de la albanezi? Când e vorba de ei, nu mă aștept la nimic și în același timp la orice! 🙂

IMG_6732

Sadness

b

It’s only natural to like women and nature, right? Without nature we humans could not exist and without women we men could not come into being. So yeah, I enjoy pristine nature and happy ladies. Anything wrong with that? I don’t think so.

Well, it’s all about happy people in general, but I think that women somehow deserve more happiness. Or I dunno, a better, a different kind of happiness, a feminine, fragile and beautiful happiness which suits them like a glove and which could not be used to describe the happiness of men (they deserve one too, but it’s of a different kind). Happy women are a sight to see, but, unfortunately, most unfortunately, a lot of women more often than not are part of the sort of relationships which transform them into something entirely different than what they are meant to be, namely into beasts of burden who do not seem to be good for anything of real importance. More often than not women seem to be kept around as pets rather than individuals with their own feelings and their own desires. The true life (and the fictional) examples for such relationships are much too many to even attempt to keep track of…

A smile can be the motive for another, and then another… If we can manage to make women smile just for once, we might bring about a number of reasons for them to keep smiling. So let’s! There’s nothing all too complex about happiness, in truth it’s just an umbrella term for a number of little things brought together and which fusion into a state of well-being which under the right circumstances could bear the name happiness. These little things are not reserved for just a couple of people, they can be part of the day-to-day reality for all of us. The problem is that a lot of us forget these little things and thus permit relationships to fall into various unhappy states of being. Don’t let women turn unhappy, miserable or alone-although-together! Make them smile, day in day out! They are such beautiful creatures when they smile!

This being said, with nature I might not be able to do much, but regarding the lives of a number of women I surely can do something. Enough. And will do. Because even if the planet is getting destroyed, even if we manage to utterly disregard our connection to nature, while on its surface there is still one last lady to smile, it was all worth it!

*there are quite a number of things I also really enjoy in life, but they are “things”, they are not alive so they cannot be the equals of nature and women

tene17(3834)_1