În memoria bunicii

27

A trecut și a douăzeci și șasea mea aniversare, la fel de lipsită de pompă precum toate celelalte de dinaintea ei. Nu că asta n-ar fi exact ceea ce-mi doresc… la urma urmei ce mare realizare e că a mai trecut un an? Că am reușit să mă țin în viață? N-a fost greu, să fim serioși…


Acum un an, pe 19 februarie, cu o zi înainte de ziua mea, s-a dus prima persoană cu adevărat dragă din viața mea (și nu numai din a mea, ci și din a altora). Până anul trecut nu am avut parte de decese care să mă afecteze, așa că știam numai din auzite, din cărți, din filme, despre cum e să-ți moară cineva drag, dar drag de tot. Din diferite motive până acum niciun alt deces nu m-a afectat, dar când bunica mea, mama tatălui meu,”Madame”, cum mă obișnuisem să-i spun, plin de afecțiune, s-a dus, am aflat ce înseamnă să moară cineva apropiat. Și nu mi-a căzut deloc bine experiența, cu toate că în general sunt dornic să experimentez.


Bunica a fost un om minunat. Imperfect, la fel de imperfect ca și mine, dar cu o mulțime de trăsături care mereu m-au atras și pe care mulți le-au apreciat. Enorm de mult. Dacă voiai să o critici, găseai ceva, indiferent cine erai, dar dacă voiai să o lauzi găseai și mai multe. Cu vârf și îndesat. De aceea am petrecut muuult timp în compania ei, ba chiar m-am și mutat la ea. Firi și caractere diferite, ne-am certat și ne-am bosumflat în fel și chip, ne-am împăcat iar și iar, doi încăpățânați care o țineau pe a lor neîncetat. Dar chiar și așa, cât am mai putut să râdem! Cât am mai putut să vorbim! I-am povestit vrute și nevrute, din orice subiect imaginabil (chiar și despre jocuri video, imagine that!) și mereu m-a ascultat. Și ea, la rândul ei, a povestit vrute și nevrute. Avea o memorie de invidiat (eu pe lângă ea uit extrem de repede), pe când ea îți povestea o carte citită acum 40 de ani, un film, o întâmplare. Și toate venind de la o femeie cu 6 clase! Cu 6 clase și totuși știa mult mai multe decât o mulțime de tineri de-a 12-a (și mai sus, chiar) în momentul de față, fără vreo exagerare! Cu ea puteai să vorbești despre orice, istorie, geografie, literatură, film etc. și știa, de multe ori chiar destule, iar când nu prea, avea măcar o idee. Nu înseamnă că dacă nu știa fizică sau chimie (cum nu știu nici eu), n-avea habar cum se întâmplă diverse fenomene, naturale sau provocate de om. Avea idee despre orice e necesar ca un om să aibă habar încât să poți discuta cu el/ea, adică o cultură generală suficientă, iar asta cuplată cu o memorie de invidiat a format o persoană de invidiat!


Am fost nu de puține ori măgar, nu de puține ori am dezamăgit-o, însă în ultimii ani în cea mai mare parte m-am redresat și am corectat păcatele trecutului așa cum și cât am putut. Asta mă bucură nespus, că n-a plecat fără să vadă și schimbările atât de necesare pentru a spune că are de ce să fie mândră de nepotul ei. Măcar un pic. Și nu doar pentru simplul motiv că-s “nepotul bunicii”, ‘ăl mai mare și cel care a petrecut cel mai mult timp în compania ei. Asta e zero. Nu de asta vreau să fie mândră. Să fie mândră că are (bine, avea) în fața ei un om cu capul pe umeri în fața ei, și nu unul pe care-l tolera din cauza gradelor de rudenie și prin faptul că s-a obișnuit să-l iubească și să-l ierte orice ar fi. De aprecieri dintr-astea mă lipsesc. De aceea mă bucur, că măcar cât de cât pot spune că a plecat (cel puțin așa cred), în ceea ce mă privește, bucuroasă, împăcată, cu o impresie mai bună. Deși totdeauna e loc de mai mult…


Orice aș fi făcut în anii din urmă, am iubit-o mereu și știu că a ținut la mine ca la ochii din cap, necondiționat, tot mereu. Diferența de vârstă n-a contat, vorbeam ca de la egal la egal. Dar întru totul și cu totul egali, fără aere de înțelepciune pentru că, vezi bine, ea e mai în vârstă și mai coaptă. Nu că nu era, dar nu se fălea cu asta. Înțelepciune bătrânească sau cunoștințe tinerești, eram pe aceeași lungime de undă în mai orice, dar mai ales când era vorba de lucrurile importante. Mărunțişurile ne distanțau oarecum dar ele niciodată n-au contat prea mult.

Acum însă… acum mă simt gol de fiecare dată când mă gândesc la ea. Nu pot s-o mai văd, nu pot să mai trăncănesc fără oprire ore-n șir. Nu mai pot. Și de aceea încerc pe cât se poate să nu mă gândesc.


Poate pare grosolan, dar faptul că în cea mai mare parte a timpului nu mă gândesc defel la ea e pur și simplu un mecanism de apărare, de conservare, nimic nemaiauzit… un mecanism ușor de înțeles, probabil folosit de mulți alții, un mecanism încununat de succes și totuși un aspect trist… atât de trist! Mă apăr de tristețe, parcă ignorând faptul că a existat vreodată. La nivel de rațiune sunt destul de avansat când e vorba de relațiile interpersonale și urmările lor, dar uite că la nivel sufletesc mă prăbușesc dacă nu folosesc diverse tertipuri. Chiar și așa, chiar dacă faptul că nu mă gândesc la ea funcționează și oprește gândurile mult prea nostalgice, câteodată nu mă pot abține și gândul îmi zboară la ea, mă gândesc la momente ce par acum extrem de îndepărtate, din copilărie, când a o vizita însemna totul pentru mine, dar și la momente mai recente, când o sunam din Suceava sau Augsburg și o ținem la telefon cu orele, ea lăsând orice treabă avea pentru a sta la taclale cu mine. Ce mai conta că pe foc avea cine știe ce mâncare, oprea focul și stătea pe hol la telefon arhisuficent de mult până să plece iarăși la treburile ei. Îmi amintesc enorm de multe. Și plâng. În interior, în exterior, oriunde și oricum. Momentele acestea nu sunt prea dese, mecanismul meu de apărare funcționează, dar mă îndoiesc că voi putea să scap vreodată de ele, mai ales de cele ce vor surveni în fiecare februarie, când precis îmi voi aduce aminte iar și iar de ea (diferența de o zi dintre aniversarea mea și ziua în care am pierdut-o va avea grijă să-mi aducă aminte, negreșit).


Poate că sunt un laș, că mă ascund în spatele unei artificiale ignorări, uitări, omiteri, altfel încât să mă simt mai bine. Mă mint, dar nu mă voi putea simți vreodată bine când e vorba de subiectul acesta… hmm… delicat. În general mă simt excelent, departe de mine orice soi de plângere de milă, smiorcăială sau mai știu eu ce, pe care de fapt nici nu le suport, dar uite că fiecare cu problemele lui, nu se poate să nu avem și slăbiciuni. N-aș vrea să țin o persoană în viață doar pentru mine, că așa vreau eu, pentru ca să mă simt eu bine, ignorând anii, bolile și lipsa de vlagă a acesteia, dar cum aici n-a fost totuși un caz extrem (ba chiar a plecat te miri cum și de ce), aș fi dorit să mai fie în viață… dar nu mai e. Și sunt împăcat cu asta, doar să nu fiu pus să mă gândesc la ea, că deocamdată, cel puțin, nu pot, pur și simplu nu pot. Doar în doze mici, mici de tot.


Cum va fi în cazul altor câtorva persoane, când se vor duce, chiar nu vreau să-mi imaginez, că gură am când e vorba să-i critic pe alții că exagerează efectele deceselor unor persoane, dar nu pot să mă dau drept exemplu pozitiv, la urma urmei, abia dacă pot să mai calc în casa căreia bunica mea îi dădea viață. Pentru mine acea casă e acum moartă. Secată de viață. Lipsită de atracția pe care totdeauna a avut-o și pe care nu părea să și-o poată pierde vreodată. Iar despre mormânt… ce să mai zic, în timpul înmormântării nici nu am dat atenție unde se află acesta, întrucât în momentul acela n-am crezut și nici acum nu cred că ea e acolo… ci că s-a dus și gata. Habar n-am unde, n-am iluzii că știu unde, dar s-a dus.

Nu pot să mă dau drept model de conduită în cazul e față. Aleg să uit, de fapt să ignor că nu mai e (că de uitat nu voi uita vreodată), astfel încât să mă simt mai bine. E… mârşav, dar asta sunt. Imperfect. Nu de alta, dar pe lângă ea mai era și bunicul meu. Care a rămas singur. Cum relația mea cu el nu s-a apropiat niciodată de cea cu bunica nu poate fi nici acum cine știe ce. E cu totul alt fel de om, nu e ca ea, mi-e milă de el când îl văd, moartea bunicii practic l-a distrus, dar nu pot să-l ajut. Nici nu știu cum și nici nu se vrea cu adevărat ajutat. Pe cât e el de neputincios și de pierdut, pe atât sunt și eu, când vine vorba de cazul de față. Dar simt că n-ar trebui să fie așa. Nici eu, nici el. Nici nu știu ce să zic, îmi dau seama că întrucâtva o dezamăgesc pe bunica prin lipsa de afecțiune față de bunicul, acum că a rămas singur, dar nu sunt în stare să fac ceva. Nu că ar fi vorba de o lipsă de afecțiune reală, căci în fapt țin la el, normal că țin la el, e un om foarte, foarte simplu, care nu știe nimic altceva decât să dea, la toți, fără oprire. Fără să ceară nimic în schimb. Cum să nu-l iubești? Dar e foarte greu să ai o relație cu el când el atât dorește, să dea și să dea, iar fiecare mădular din mine parcă-mi spune să refuz. Complicat, mult mai complicat decât sunt dispus să explic… dacă se poate explica…


Noi oamenii suntem niște ființe așa de complexe și totuși atât de simple, așa de capabile și totuși așa de vulnerabile, ba chiar deseori neputincioase, încât te miri ce e cu noi, de unde suntem picați. Zău așa!


Zic eu că nu voi scăpa de amintirea ei și prin ea de momentele când negreșit mă voi simți prost că nu mai este, dar poate e chiar indicat ca acestea să nu dispară vreodată. Ar fi bine totuși ca memoria ei să rămână vie, chiar de e dureroasă. La urma urmei e o amintirea despre bucuria de a ști că a existat, nu că la un moment dat s-a dus. Era și normal, era de așteptat, la urma urmei. Poate că în timp nu vor mai rămâne decât gânduri plăcute și nicio urmă de tristețe când mă voi duce cu gândul la ea, sunt sigur că așa vor spune mulți, că trece, dar până nu văd, până nu simt eu în inima mea astfel de sentimente, nu pot da cu adevărat crezare unor astfel de afirmații. Deocamdată nu se aplică în cazul meu și mă întristez amarnic când mă gândesc la ea. Sper totuși că s-a dus într-o lume mai bună, că tare era dezamăgită de cea în care trăia, deși nu o arăta nici violent, nici patetic, ci lupta cum putea indiferent de mediul înconjurător.


Odihnește-te în pace, că aici numai de odihnă n-ai știut, bunică dragă!

 

LIFEstyle_News_MiXture_Images_912_060

 

Advertisements

Money matters… people don’t…

http://avxhome.se/blogs/igor_lv

From murders all the way to money

Killing someone is a matter of feelings. It has nothing to do with reason. It can’t be argued that it is wrong to kill, that it’s illegal or that the person you intent to kill wants to live and you ought not to kill him. From the point of view of reason this is utter nonsense. The killer simply feels that he must kill, he may even think it wise in a certain situation, and, by jumping to logic he presumes killing has something to do with reason, but in fact it is all just feelings. And feelings can’t be right or wrong, they just are. They have nothing to do with reason. We say it is unethical to kill, but those that do kill couldn’t care less about ethics,  morality or sin. We created these concepts, but some couldn’t care less about such notions (we label them as ‘perverted’) and everything seems to shatter around us. Aside from this, for a lot of people during the course of history killing people was in fact quite honorable and actually encouraged. How could anyone change their minds? In their folly they thought,  they even felt to be doing the right thing, so in their opinion not killing would be plain wrong, not killing would be like having no proper reaction to a problem so deep that it simply can’t be ignored. Of course, this does not apply to some of the murders out there, but it sure does apply to quite a lot of them. And it certainly applies to the form of killing I’m going to mention later on.

There seem to be more and more killings around the globe (for example, 1052 mass shootings in 1066 days in the USA). No wonder, as there’s more and more of us and people have been killing each other for as long as there were others to use as dummies for practicing advanced stabbing techniques. The fact that we’re killing one another is no wonder, as as a species we’ve barely evolved, apart from the technological side of things. We might even say we’ve done just the opposite of evolving, actually. So, because of us hearing about so many killings around the globe, because the situation seems pretty dire, should we be afraid, should we be worried about this whole murdering flurry we keep seeing in a lot of countries? No, I think not. What we should do is be worried about all these wars who never seem to end.

The planet Earth has been experiencing, in a sense, a continuous war ever since the dawn of man. Be it a “traditional” war or the more “advanced” forms which take place nowadays, everything which hurts the people of this planet is, in fact, a sort of war. A continuous war intent on killing through any means necessary. Therein lie the greatest murders and murderers, therein lies the single most sad event on Earth, not in each and every one of the “small events” we keep hearing about on TV (I don’t hear about them no more, but of course I know that they take place). Such murders are anything but meaningless, they are not “small” on a local scale, the families and communities are of course shattered by them. These events are just as sad as every other crime committed during wars and terrorism, however these “small events” can but rarely be avoided, while wars and terrorism can be stopped or better yet, prevented altogether.

They could be stopped, tough the fact that not much is done in this direction is filling up a pile of proofs in favor of the presumption sustained by more and more people (which is becoming a fact) that most nations are not nations, but corporations with the sole intent of making money. They declare that they are fighting this and that, that they are against this and that, but ultimately they either do nothing, do little or do exactly what they shouldn’t. That which they mustn’t, even.

Everything, from wars to the ecological disaster our planet is turning into, from us being poisoned (through food, water, air etc.) to our financial ruin, from our shattered cultures and identities and all the way towards the fact that more and more of us simply don’t care at all about the other members of our society, each of these aspects is yet again a testament that those in power are deliberately doing everything in their power for these betrayals, these treasons to happen. And yet we do nothing to stop them. We just know, we just keep ourselves informed… while gobbling another Mc… I don’t even know how the non-food at McDonald’s and the other junk sellers is called… and I couldn’t care less, frankly. What I do care about is that the Earth is transforming into a soulless money printing machine.

It’s pretty much stupid to hope for change. Hope is good, no doubt about that, but hope alone changes precisely nothing. No more, no less. It’s not harmful, but it’s not useful either. What should be done? I’ve no freaking idea! Sorry. But those who do, please share those ideas of yours.

*Take note that in the meantime, while the Earth and it’s inhabitants are destroyed, the technology is getting more and more advanced… hurray! We really, really need technology! We don’t need a functioning planet, we need stupid technology… such as… this: now we can grow a vagina out of a penis! Brilliant and very useful… NOT! (link for the idiocy of the century).

LIFEstyle_News_MiXture_Images_857_227

Natura umană

Nota 11 pentru video!

Oare mai e nevoie de cuvinte? Oare mai e nevoie de comentarii? Ce să spunem în ele? Că așa facem și noi? Majoritatea facem, voit sau nu. N-am făcut încă?…l’as că mai e timp. Chiar și cei mai buni dintre noi o fac, îmi pare rău s-o spun. Asta e natura umană și nu trebuie să ne ascundem de ea. Trebuie să recunoaștem că așa e și să încercăm să evităm astfel de momente…nu doar neplăcute, ci și de-a dreptul penibile. Eu unul nu știu ce aș face, m-aș simți ca ultimul om dacă aș fi prins în situația din video. Sincer nu pot să-mi imaginez ce aș face. Și nu e vorba numai de rude, ci de oricine îmi merită atenția și eu…aleg să vin de abia la înmormântare. Ceea ce e zero. Barat. Toate oportunitățile s-au dus. Prin urmare: prețuiți oamenii!