Lecție de limba română

Power of Words

De ziua României am scris. Și s-a citit. Destule suflete au fost în asentiment cu mine. N-au fost mii, dar au fost arhisuficiente. Mă bucur nespus. Nespus de nespus. Și le mulțumesc iarăși tuturor pentru aprecieri! Acestea m-au făcut să simt că n-am pierdut timpul scriind. N-am crezut că am scris bine până n-am auzit din mai multe părți. E greu să te evaluezi singur și să-ți păstrezi și echilibrul, de aceea mă bucur că am fost scăpat de o auto-analiză cu șanse mari de eșec. La urma urmei a fost un soi de hit or miss, ori suna bine ori nu. Un mesaj profund personal nu putea să aibă altă formă și în același timp să nu fie plin de compromisuri. 

Mi s-a spus să nu scriu decât așa cum gândesc și așa voi face, pentru că altfel totul ar fi o minciună. Și ce rost ar mai avea? Să fie artistic? Un soi de artă modernă fără scop, fără încadrare? Arta modernă (cu excepții, clar) nu mi-e pe plac și atunci cum aș putea să scriu doar pentru ca să aibă formă, dar nu și fond? În textul meu forma poate că a și șchiopătat, la urma urmei a fost un articol scris în viteză și în momente în care ar fi fost mai normal să dorm, dar l-am lăsat așa, imperfect. Căci imperfecțiunile au și ele farmecul lor. Și oricum, de ce aș pretinde că sunt în stare să scriu ceva perfect? 

Partea și mai frumoasă este că pe lângă mesajul în sine am simțit că limba română e din nou limba mea. Mă înstrăinasem de ea, nu mai aveam mare chef să scriu pe ea. Nici chiar să citesc pe ea, în afara unor chestii informative. Asta din cauza anilor în care nu mai suportam România precum și a celora în care vedeam doar engleză și germană în fața ochilor, nicidecum limba română. Dar adevărul este că limba română e minunată, indiferent cât de înclinat sunt eu să admir limbile străine. Prin urmare, în luna decembrie (cel puțin) voi scrie pe română. Voi găsi eu subiecte…

Asta mai puțin în continuarea încercării mele de a scrie o povestioară parțial fictivă, parțial reală cu elemente din vieța mea din ultimii ani (A European Story). Aceea trebuie scrisă pe engleză (așa simt eu) și trebuie continuată. Că e bun exercițiu. Deși o numesc parțial autobiografică (și chiar e), departe de mine tupeul de a pretinde că e cazul unei tentative autobiografice în genul celor care apar zilnic pe rafturile din toată lumea, ale unor persoane ce cred că au făcut mare brânză deși de exemplu de abia sunt ieșiți din adolescență sau au avut și ei niște funcții de conducere pe ici pe colo și cred că au cucerit lumea. Mulți dintre ei în fapt n-au nimic de zis pentru că nu e nimic special la ei, n-au făcut nimic de-a dreptul impresionant și nici destui ani n-au în spate. Știți despre ce vorbesc, cel mai adesea cântăreții, actorii sau politicienii.

Bun, dar dacă îi critic de ce fac precum ei? Oh, dar doar aparent fac precum ei, căci nu e nici pe departe așa. Eu doar încerc să scriu ceva, o bucățică de ficțiune, o primă încercare mai de amploare; și cum în ficțiune e mai simplu să pornești de la ceva care deja există (la nivel de structură), pornesc și eu de la mine și năzdrăvăniile mele. Dar asta doar pentru că e un cadru plăcut și familiar mie, și nu pentru că ar fi deosebit de interesant. Nu e nicidecum autobiografie. E ceva. 

Asta este de fapt și provocarea, să transform banalul în ceva suficient de complex (și nobil, la urma urmei) încât să fie mai mult decât “am umblat și am văzut”. Încerc. Că nu am ce pierde. Numai de câștigat am, pe termen lung. Ca și în mesajul de 1 decembrie, în povestioarele astea (care au legătură între ele dar încearcă să fie și de sine stătătoare în același timp), chiar și atunci când e pură ficțiune, e tot parte din mine. Chiar ce nu s-a întâmplat probabil că s-ar fi putut întâmpla. S-au mi-aș dori să se întâmple. Sau ar fi drăguț (deși nu va fi vorba doar despre evenimente plăcute, nici gând de așa ceva).

Până acum sunt 19 capitole (al 20-lea vine duminică, sper). Am renunțat la ele dintr-un motiv tâmp de tot, dar mi-au venit mințile-n cap și revin. Nu de alta, dar de unele capitole chiar sunt mulțumit, de altele nu chiar așa (vor trebui rescrise sau puternic prelucrate, dar mai întâi mai avansez un pic). Cu toate astea, fiecare conține o parte din mine și pot fi interesante pentru unele persoane, care, nu știu, vor să mă ajute cu sugestii sau care au un interes către diferite aspecte din țările Europei de vest. Nu de alta, dar capitolele conțin tot felul de informații mai mult sau mai puțin…turistice, și prin urmare, reale. În ciuda acestui fapt, la nivel de locații, personaje cât și întâmplări, capitolele conțin și adevăr și imaginație (deși locațiile nu vor fi decât true-to-reality).

Eu încerc. Nimeni nu s-a născut învățat. Încerc și asta e tot ce contează, că în fond e doar un exercițiu, nu cer bani pe povestioarele mele. Dar rog pe oricine vrea și poate să vină cu sugestii și/sau corecturi (gramaticale sau de sens), căci e mult mai simplu să le depistezi dacă nu ești cel care a scris. Prin asta îmi cer și scuze pentru oricare greșeli de pe blog, chiar nu-mi place că există, dar uite că sunt greu de depistat câteodată, asta deoarece când citesc creierul corectează automat și efectiv nu mai pot identifica unele greșeli. De aceea, ajutați-mă când dați peste greșeli și nu ziceți că “l’as că nu vreau să-l jignesc!” Chiar nu e cazul! Ba dimpotrivă!

3-1024x576

 

 

Advertisements

Sadness, acute sadness

date: 20070217 | release status: MR & PR | release references: mr17.jpg+pr1.jpg | notes: shot with Leaf Aptus75 | date created: 2007:04:27

I’ve always loved Europe, I’ve always cared about it and I will continue to do so to the end of my life, no matter what. I’m an European at heart and just on the surface the citizen of a particular country of the old continent. It saddens me greatly to see all that I love about Europe ripped to shreds, but who the hell cares about what I feel or want? Or about how any of us feel or want? Bring forth the destruction, that seems to be devise around here and it’s nothing new, there’s been tons of destruction in Europe all throughout the history.

People always think that their times are the worst. Sure, it’s an understandable feeling, but not quite true. The wonderful world in which we live has always been dangerous and as it happens it will continue to be so, a mix of vibrancy and darkness, of happiness and sadness, of life and death. Unfortunately. To half-quote Lt. James Gordon from Batman, we live in the world we deserve, not in the one that ought to be and could be. I know it’s a particularly harsh statement, but most of us do to little to expect any real change. We leave it to the authorities, which, more often than not, are at best crappy; at worst, they’re catastrophic.

I’d go to Paris right in this moment if I could, not because I’m some sort of fearless guerrilla warrior or some dumb idiot who jumps right in the mouth of the wolf, but because I strongly believe that none of us should be afraid. We are mortals anyhow, we could die in an endless number of ways in any moment so I’d rather enjoy Paris than stay locked in my room because, yeah, I might die. Paris is wonderful, France is breathtaking and most of Europe is just as impressive. I’d rather the Parisians saw lots of tourists strolling through their streets these days instead of a huge number of cancelled flights and train rides. I’d rather they felt the other nations really are with them in the place where everything happened instead of just spreading empty words and stupid pictures obscured by the French flag all across the net. I’d rather we showed them our compassion by continuing to act as any tourists do when in France: by taking pictures, pictures of the French and of their lovely country. A good example of such a fearless attitude is the fact that the English and the French are still scheduled to play their friendly match the day following the attacks, in spite of them. Cancelling everything because of the tragedy won’t help but make the French, the Parisians especially, feel like being under siege.

We, as human beings, are capable of turning our attention to something beautiful in case of an overload of sadness and that should the French and all the Europeans do. I don’t mean mindless partying, but keeping their cool and continuing with their lifes, not like nothing’s happened, but certainly not like scared human beings. The media transforms such events in something that they’re not and shouldn’t be. We ought not to follow suit like mindless beings and instead act as each of us sees fit. Not that I’m suggesting that nothing be done. Oh no…

With great sadness,

Lucian

2QzcMhx