Foxy lady


Red. The color red suited her just fine. It needn’t be the purest red, sometimes either fiery red or blood orange suited her well enough. Her moods changed, her nuances of red did the same, but she could never see herself dressed in gold or dyeing her hair pink. She needed a certain range of colors in order to feel good. It’s not that she couldn’t stand other colors or something like that, but some nuances of red meant for her perfection. And she struggled for perfection. Of course she could never achieve it, but she sure did try. The color red helped her in this endeavor of hers, but it could not be her benefactor all the time.

An inner fire, fiery red, cleansed her soul, leaving her pure as driven snow. Pure as snow, though a red snow. And red snow, however pure, cannot mean perfection. White snow is perfection. Thus we surely couldn’t call her Snow White, it would just be wrong. However, we could call her “Red-Riding-Hood“, imperfect in all her redness. Nevertheless, in spite of her imperfections, she was a damn fine creature.

This “Red-Ridding-Hood” of ours really wore a hood ( what, did I fail to mention she loved hoods?) she found in the woods and which had a special power: it allowed her to gaze into the darkness and see through the night as though the light of the moon was her true and constant companion. Granted, this may not seem like much, this hoody-night-sight ability, but since she enjoyed strolling through the eerie woods at night it came in handy. And since she was able to see through the darkness of the night, she was not afraid, nothing made her feel in danger during her strolls.

For a lonely girl she sure did walk a lot through the woods but she never felt watched. Even so, she was always watchful. Just in case. You never know. The woods might hide perils and “they for sure did hide uncertainty”, she thought, but she strolled through them all the same. She was brave like that.

She had one issue though: she wanted to see more red during her nature strolls, but unfortunately there’s not much red in the woods. Neither during the day, nor during the night. Every autumn permitted her to enjoy some more red in the woods, but not for long. And besides, even in autumn the red nuances barely satisfied her, they were not what she needed and did not suffice. The red lady longed for more. She kept searching for sources of red, but she found them only seldom and even when she did not many seemed to satisfy her. In some parts of the world there’s not much red to be found and she happened to live on the wrong side of the planet. Should we pity her? Maybe, though I am not sure. She was happy, her search for the redness of nature gave her a purpose in life. A dumb one? Why should you say that? Each for him/herself. Who are we to judge her passions? Have we not such inexplicable passions as well? Some don’t?!? Well, they’d better go find some, they can be life-changing. A little birdie told me.


Our red lady kept strolling through the woods, in hope of finding more red-pigmented being or plants. Instead of them, all around her, stood green. A nice color, but nice did not suffice. No matter how vividly green everything around her was, she longed for her color of choice. Her drug of choice. Her extreme hunger for “the” certain color kept her from getting tired. She continued her search, day after day. Unrelentlessly.

From time to time she stumbled upon some squirrels, which met her color requirements all right, but she could not feast her eyes upon them for long. She couldn’t indulge herself long enough to feel satiated. The little creatures never seemed to help her hunger, they had their own worries. They never let themselves be admired. However, she forgave them every time, she never held a grudge. She just moved on, only to be disappointed by other little creatures time and again. For example, the birds of just the right color stood still, no complaints here, but they were flawed as well: they seemed to choose only the most “obscene” of places to stop from their flight: atop the trees, on inaccessible rocks, in the middle of the lake etc., as if they mocked our feeble creature on purpose.

Though she knew they meant nothing by it. She sometimes cried because of her color hunger, but every time her tears quickly dried and she forgave all the beasts time and again. She had a good heart. But she was lonely in the woods as nobody shared her hunger. Enjoyment and loneliness went hand in hand in “Red-Ridding-Hood’s” life, no matter how paradoxical this may sound. She found great pleasure in her lonely walks through the woods, though the greatest pleasure but rarely made it’s way into her life. 

Fortunately for the red girl, on a starry night, her luck changed: while on another of her usual strolls, the girl stumbled upon the unexpected: in the rotten trunk of a fallen tree, all coiled up, a fluffy creature lay in need. A fox, a blood orange fox, injured pretty badly, but nevertheless, the most beautiful fox the girl had ever spotted. Without hesitation, she helped the wounded creature out of her predicament: a stupid bear trap pitilessly caught its tail. “Why would there be such a thing lying around the woods there, as the bears were long extinct?” “Because men are evil”, the girl thought.

She brought the suffering creature to her house, walking through the woods without difficulty, despite the fact that through the thick of the woods no human being would’ve been able to see where he/she stood, much less hurry towards the girl’s house. But she managed it because of her “super-power”, her ability to clearly see even in the darkest of nights. Never before had she had any practical use for her ability-granting-hood; she just used it for making her strolls through the woods at night easier, no other “noble” purpose in mind. Just for fun. But now her piece of clothing proved its utility in the best of ways and that made the girl truly happy.

At the moment, when she decided to help the creature, little did the girl know how fruitful her rescue of the fox would prove to be. In no time they were the best of friends (as much as a human and a fox can be friends). They both had something to gain from this newfounded relationship of theirs: the girl could now satiate her hunger for various nuances of red and the fox gained a master (more of a friend, really, but still, it wouldn’t mind the term “master” one bit) who unconditionally cared for and loved it. In the end, after all her searches, the girl found a creature willing to be watched whenever the girl pleased. And a beautiful relationship unfolded. A red-relationship. The best of relationships.





Lecție de limba română

Power of Words

De ziua României am scris. Și s-a citit. Destule suflete au fost în asentiment cu mine. N-au fost mii, dar au fost arhisuficiente. Mă bucur nespus. Nespus de nespus. Și le mulțumesc iarăși tuturor pentru aprecieri! Acestea m-au făcut să simt că n-am pierdut timpul scriind. N-am crezut că am scris bine până n-am auzit din mai multe părți. E greu să te evaluezi singur și să-ți păstrezi și echilibrul, de aceea mă bucur că am fost scăpat de o auto-analiză cu șanse mari de eșec. La urma urmei a fost un soi de hit or miss, ori suna bine ori nu. Un mesaj profund personal nu putea să aibă altă formă și în același timp să nu fie plin de compromisuri. 

Mi s-a spus să nu scriu decât așa cum gândesc și așa voi face, pentru că altfel totul ar fi o minciună. Și ce rost ar mai avea? Să fie artistic? Un soi de artă modernă fără scop, fără încadrare? Arta modernă (cu excepții, clar) nu mi-e pe plac și atunci cum aș putea să scriu doar pentru ca să aibă formă, dar nu și fond? În textul meu forma poate că a și șchiopătat, la urma urmei a fost un articol scris în viteză și în momente în care ar fi fost mai normal să dorm, dar l-am lăsat așa, imperfect. Căci imperfecțiunile au și ele farmecul lor. Și oricum, de ce aș pretinde că sunt în stare să scriu ceva perfect? 

Partea și mai frumoasă este că pe lângă mesajul în sine am simțit că limba română e din nou limba mea. Mă înstrăinasem de ea, nu mai aveam mare chef să scriu pe ea. Nici chiar să citesc pe ea, în afara unor chestii informative. Asta din cauza anilor în care nu mai suportam România precum și a celora în care vedeam doar engleză și germană în fața ochilor, nicidecum limba română. Dar adevărul este că limba română e minunată, indiferent cât de înclinat sunt eu să admir limbile străine. Prin urmare, în luna decembrie (cel puțin) voi scrie pe română. Voi găsi eu subiecte…

Asta mai puțin în continuarea încercării mele de a scrie o povestioară parțial fictivă, parțial reală cu elemente din vieța mea din ultimii ani (A European Story). Aceea trebuie scrisă pe engleză (așa simt eu) și trebuie continuată. Că e bun exercițiu. Deși o numesc parțial autobiografică (și chiar e), departe de mine tupeul de a pretinde că e cazul unei tentative autobiografice în genul celor care apar zilnic pe rafturile din toată lumea, ale unor persoane ce cred că au făcut mare brânză deși de exemplu de abia sunt ieșiți din adolescență sau au avut și ei niște funcții de conducere pe ici pe colo și cred că au cucerit lumea. Mulți dintre ei în fapt n-au nimic de zis pentru că nu e nimic special la ei, n-au făcut nimic de-a dreptul impresionant și nici destui ani n-au în spate. Știți despre ce vorbesc, cel mai adesea cântăreții, actorii sau politicienii.

Bun, dar dacă îi critic de ce fac precum ei? Oh, dar doar aparent fac precum ei, căci nu e nici pe departe așa. Eu doar încerc să scriu ceva, o bucățică de ficțiune, o primă încercare mai de amploare; și cum în ficțiune e mai simplu să pornești de la ceva care deja există (la nivel de structură), pornesc și eu de la mine și năzdrăvăniile mele. Dar asta doar pentru că e un cadru plăcut și familiar mie, și nu pentru că ar fi deosebit de interesant. Nu e nicidecum autobiografie. E ceva. 

Asta este de fapt și provocarea, să transform banalul în ceva suficient de complex (și nobil, la urma urmei) încât să fie mai mult decât “am umblat și am văzut”. Încerc. Că nu am ce pierde. Numai de câștigat am, pe termen lung. Ca și în mesajul de 1 decembrie, în povestioarele astea (care au legătură între ele dar încearcă să fie și de sine stătătoare în același timp), chiar și atunci când e pură ficțiune, e tot parte din mine. Chiar ce nu s-a întâmplat probabil că s-ar fi putut întâmpla. S-au mi-aș dori să se întâmple. Sau ar fi drăguț (deși nu va fi vorba doar despre evenimente plăcute, nici gând de așa ceva).

Până acum sunt 19 capitole (al 20-lea vine duminică, sper). Am renunțat la ele dintr-un motiv tâmp de tot, dar mi-au venit mințile-n cap și revin. Nu de alta, dar de unele capitole chiar sunt mulțumit, de altele nu chiar așa (vor trebui rescrise sau puternic prelucrate, dar mai întâi mai avansez un pic). Cu toate astea, fiecare conține o parte din mine și pot fi interesante pentru unele persoane, care, nu știu, vor să mă ajute cu sugestii sau care au un interes către diferite aspecte din țările Europei de vest. Nu de alta, dar capitolele conțin tot felul de informații mai mult sau mai puțin…turistice, și prin urmare, reale. În ciuda acestui fapt, la nivel de locații, personaje cât și întâmplări, capitolele conțin și adevăr și imaginație (deși locațiile nu vor fi decât true-to-reality).

Eu încerc. Nimeni nu s-a născut învățat. Încerc și asta e tot ce contează, că în fond e doar un exercițiu, nu cer bani pe povestioarele mele. Dar rog pe oricine vrea și poate să vină cu sugestii și/sau corecturi (gramaticale sau de sens), căci e mult mai simplu să le depistezi dacă nu ești cel care a scris. Prin asta îmi cer și scuze pentru oricare greșeli de pe blog, chiar nu-mi place că există, dar uite că sunt greu de depistat câteodată, asta deoarece când citesc creierul corectează automat și efectiv nu mai pot identifica unele greșeli. De aceea, ajutați-mă când dați peste greșeli și nu ziceți că “l’as că nu vreau să-l jignesc!” Chiar nu e cazul! Ba dimpotrivă!




Sadness, acute sadness

date: 20070217 | release status: MR & PR | release references: mr17.jpg+pr1.jpg | notes: shot with Leaf Aptus75 | date created: 2007:04:27

I’ve always loved Europe, I’ve always cared about it and I will continue to do so to the end of my life, no matter what. I’m an European at heart and just on the surface the citizen of a particular country of the old continent. It saddens me greatly to see all that I love about Europe ripped to shreds, but who the hell cares about what I feel or want? Or about how any of us feel or want? Bring forth the destruction, that seems to be devise around here and it’s nothing new, there’s been tons of destruction in Europe all throughout the history.

People always think that their times are the worst. Sure, it’s an understandable feeling, but not quite true. The wonderful world in which we live has always been dangerous and as it happens it will continue to be so, a mix of vibrancy and darkness, of happiness and sadness, of life and death. Unfortunately. To half-quote Lt. James Gordon from Batman, we live in the world we deserve, not in the one that ought to be and could be. I know it’s a particularly harsh statement, but most of us do to little to expect any real change. We leave it to the authorities, which, more often than not, are at best crappy; at worst, they’re catastrophic.

I’d go to Paris right in this moment if I could, not because I’m some sort of fearless guerrilla warrior or some dumb idiot who jumps right in the mouth of the wolf, but because I strongly believe that none of us should be afraid. We are mortals anyhow, we could die in an endless number of ways in any moment so I’d rather enjoy Paris than stay locked in my room because, yeah, I might die. Paris is wonderful, France is breathtaking and most of Europe is just as impressive. I’d rather the Parisians saw lots of tourists strolling through their streets these days instead of a huge number of cancelled flights and train rides. I’d rather they felt the other nations really are with them in the place where everything happened instead of just spreading empty words and stupid pictures obscured by the French flag all across the net. I’d rather we showed them our compassion by continuing to act as any tourists do when in France: by taking pictures, pictures of the French and of their lovely country. A good example of such a fearless attitude is the fact that the English and the French are still scheduled to play their friendly match the day following the attacks, in spite of them. Cancelling everything because of the tragedy won’t help but make the French, the Parisians especially, feel like being under siege.

We, as human beings, are capable of turning our attention to something beautiful in case of an overload of sadness and that should the French and all the Europeans do. I don’t mean mindless partying, but keeping their cool and continuing with their lifes, not like nothing’s happened, but certainly not like scared human beings. The media transforms such events in something that they’re not and shouldn’t be. We ought not to follow suit like mindless beings and instead act as each of us sees fit. Not that I’m suggesting that nothing be done. Oh no…

With great sadness,