Toamna, frumosul și Clujul

img_1457

E greu de explicat cum se poate ca un anotimp precum toamna, în care pe zi ce trece natura se ofilește și moare, să fie totuși un anotimp minunat. Aș putea compara toamna cu a avea o bunică în spital, cu a petrece alături de ea câteva săptămâni pline de amintiri, sfaturi și glume, dar tot timpul acesta știind că ea se va duce și că acel moment se apropie cu repeziciune, tu fiind complet neputincios. La fel e și cu toamna: petreci momente minunate pe alei care-ți taie respirația, prin păduri care pur și simplu nu mai știu ce culoare li se potrivește mai bine, prin livezi pline de mere, dând peste tot peste mirosul puternic aromat al strugurilor copți; faci toate astea, dar știi prea bine că toate vor dispărea și vor rămâne, la drept vorbind, numai uscăciune și nuanțe monotone. Și asta preț de câteva luni!

În ciuda acestui fapt, te bucuri de toamnă la fel cum te bucuri de ultimele clipe cu o bunică ce știi prea bine că se va duce. Savurezi momentul și trăiești cu speranța că poate o vei mai revedea. Căci la urma urmei așa e și cu anotimpurile, speri că vei mai ajunge să vezi iar înflorirea de primăvară, dar asta nu e, sub nicio formă, un dat: poți foarte bine să nu mai apuci să vezi următoarea primăvară. Și tocmai de asta trebuie să ne bucurăm de fiecare anotimp și de fiecare persoană, cu bune, cu rele, atâta timp cât le avem lângă noi. Dacă în anul curent nu prea umbli prin păduri și parcuri cât toamna e așa de frumoasă, cu gândul că o vei face la anul… ei bine, nu fă asta! Bucură-te de toamnă cât o ai în față, la fel cum ar fi bine să te bucuri de o persoană cât aceasta e lângă tine. După ce s-a dus (și tare se mai duc pe neașteptate!), rămân doar amintirile. Și natura, și persoanele pot forma niște amintiri de-o viață, dar de preferat ar fi să reînnoim aceste amintiri cât de des posibil.

Eu unul umblu pe dealurile Clujului, atât în locurile mai circulate, cât și în cele mai puțin sau aproape deloc vizitate. Și nu pot să-mi spun că nah, nu mai are rost să mai urc în cutare loc pentru că am fost de unșpe mii de ori și acel loc nu mai are nimic să-mi ofere. De fapt, orice loc poate să-mi ofere iar și iar ceva nou. Am avut o periodă când nu mai urcam la Cetățuie, în centru, zicând că oricum am destule poze făcute de acolo și că e un loc așa la modă încât nu mai merită să fiu și eu pe acolo, mai degrabă să mă duc în locurile neumblate. Dar mi-am dat seama că judecata mea era de-a dreptul de domeniul absurdului: locul este minunat, priveliștea asupra centrului și nu numai este mirifică, iar faptul că e vizitat și de cei care în rest nu prea explorează Clujul n-ar trebui să mă împiedice să urc pe deal ori de câte ori am chef. Ce-i drept, locația nu mai are nimic de ascuns pentru nimeni, aș zice, dar asta nu înseamnă că nu se merită mers acolo iar și iar, în diferite anotimpuri, momente ale zilei sau condiții atmosferice. Că nu ar trebui să fie folosit, împreună cu Parcul Central sau cu lacul de la Iulius, drept unul dintr-un număr redus de locuri de promenadă (cum mulți o fac), asta e altă poveste. Dar aceste locuri nu ar trebui evitate de cei care știu și multe alte locuri faine doar pentru că acestea au intrat într-un oarecare banal.

Frumosul trebuie admirat, fie în natură, fie în artă, fie la diverse persoane. Cu mențiunea că, în cazul persoanelor, să nu ne rezumăm doar la aspectul exterior! Deși nu pot să neg că, din când în când, nu-ți mai poți lua ochii de la cineva!

Bucurați-vă de Frumos! Acum! Mereu!

Artă de amorul artei

0655_06149

Ce ți-e și cu arta asta! Indiferent de epocă, pe lângă creațiile cu adevărat valoroase nu se poate să nu iasă la înaintare și tot soiul de “artiști” (cu felurite soiuri de “artă”) care nu înțeleg ce înseamnă termenul. Nu pretind acum că știu eu mai bine decât toți ce înseamnă arta (la urma urmei sunt un dezastru când vine vorba să definesc ceva, orice), dar ceea ce știu despre artă, fără dubii, e că ar trebui să fie frumoasă. Iarăși un termen vag, ce prea ține de gusturi pentu a fi viabil în descrierea artei. Deci ce ne facem?

Bun, nu știm ce e frumosul, dar știm să-i definim opusul? Este urâtul mai ușor de definit decât frumosul? Ei bine, opusul frumosului tocmai l-am experimentat și n-a fost o experiență ce-aș vrea să o repet: piesa Mein Kampf din repertoroul Teatrului Național din Cluj e fix acest lucru. Și încă cum.

Teatrul ar trebui să promoveze frumosul. Chiar cea mai tristă tragedie poate fi frumoasă, în ciuda momentelor extrem de dure, a repetatelor decese, a nebunilor și a nebuniilor de toate felurile și a tonului în general sumbru. Frumosul nu înseamnă doar floricele pe câmpii, nici gând. Dar când vii cu o piesă care se vrea o parodie la adresa lui Hitler și e efectiv împroști cu mizerii în toate direcțiile nu mai faci teatru ci un kitsch de prost gust. Hitler a fost un nebun, o parodie pe seama lui n-are cum să fie frumoasă per se, că n-ar avea nicio treabă cu realitatea, dar o piesă trebuie să aibă stil. Gust. Vulgaritatea nu poate face parte nici din frumos, nici din stil… cât despre gust… Și cum avem destulă vulgaritate aici, ce să mai zic?

O parodie trebuie să aibă gust. Orice piesă, orice act cultural trebuie să aibă gust. Și aici n-a fost cazul. S-a înjurat în două ore și jumătate cât n-au reușit s-o facă 5 studenți într-o cameră de cămin timp de o săptămână! Și asta complet gratuit! Ce treabă o fi având Hitler cu glumele despre părțile anatomice ale oamenilor chiar nu știu!?! Ca să nu mai zic că pe lângă aceste înjurături au fost așa de multe trimiteri la teme sexuale că-ți venea să verși! Chiar și nume de personaje schimonosite ca să sune cât mai sexual. Futler anyone? Iarăși, ce treabă o fi având asta cu Hitler, nazismul sau evreii? În timpul lui Hitler și la ordinele lui a fost război, masacru, genocid, orice, numai nu exces de sex! Germanilor le era scârbă de evrei, nu le doreau femeile… și chiar de ar fi făcut-o, nu e defel necesar să fim umpluți de trimiteri sexuale. Înțelegem și dacă se face subtil referire. Dar nu, aici pur și simplu am avut senzația că n-au putut să joace fără vulgaritate, de îmi era chiar jenant să stau alături de o fată care la rândul ei nu gusta aceste glume și trimiteri…

Da, actorii jucau bine, era totuși pe scena Teatrului Național din Cluj, nu erau niște începători de doi bani, dar problema e ce au jucat… Nu zic, au fost și momente chiar comice, dar mereu întrerupte de un debordant prost gust. Un exenplu grăitor ar fi pasiunea lui Hitler pentru pictură, ce aici a căpătat o nuanță comică: el preferă să picteze totul in crepuscul: flori în crepuscul, peisaje în crepuscul, fel de fel de banalități in crepuscul… dar (că se putea fără? ) și organe sexuale în crepuscul… că deh, ce ne-am face fără ele, ne dispare specia! Promovați-le! Cât mai grafic!

Piesa putea (ba chiar trebuia) să fie redusă la jumătate și tot era prea mult. Chiar înainte să înceapă menționam că în ultimul timp nu se mai fac comedii cum se făceau cândva (de la filme până la teatru) și uite-mă pricopsit cu un exemplu foarte bun, fix în ograda noastră (zău m-aş fi lipsit de așa un exemplu!). Şi mai grav este că înainte de comedie Mein Kampf se vrea parodie, iar aici eșuează și mai mult: în loc să fie o critică la adresa lui Hitler și a naziștilor, Mein Kampf este mai degrabă o parodie foarte critică a evreilor. Ceea ce nu dă bine, defel! Pe lângă faptul că își pierde scopul inițial, dă și cu bâta-n baltă în felul în care-şi prezintă nou găsitul țel. Evreii nu numai că devin subiect de râs, ci sunt efectiv jigniți, pe față, în repetate rânduri! Orice am avea cu ei, nu se cade să-i împroșcăm cu noroi pe scenă. Dar de ar fi numai ei! În general s-a râs de religie într-un mod total lipsit de bun simț. Critica e una, marea de glume răsuflate cu subiect religios (de câte ori s-a putut combinate și cu teme sexuale – because we can!) e total altceva. Adică, ca să o zic cum știu mai bine, e jeg!

Bineînțeles că mulțimea se hlizea încontinuu la fiece glumă, parcă încurajând actorii să facă și mai mult circ pe scenă. Că de, ce-or să facă numeroșii liceeni prezenți în sală… se vrea pâine și circ. Iar la sfârșit chiar asta a și fost, circ! Numai că noi nu ne-am dus la circ! Stăteam stânjenit lângă o minunată fată și nu știam ce să spun… eu, care mereu spun multe!

Interesant e că nu regret că m-am dus. Mi-am confirmat ce bănuiam deja, anume că teatrul, nu numai cel românesc, a devenit mult prea exhibiționist. Nu am avut prea mult contact cu teatrul ultimilor ani, dar aveam o idee despre ce e acesta… și uite că ideea mea cu tenta de presupunere era chiar justificată și cât se poate de reală. Că doar de ce n-am avea prostituate cu senzualitate, mișcări și vocabular de mahala într-o piesă care ar fi trebuit să reprezinte… cultura… arta…

Nu știu cum e piesa în original. Și nici nu contează. Dar dacă e mult mai bună decât ceea ce au întocmit cei de la Teatrul Național din Cluj atunci chiar e grav. Dacă e același lucru măcar nu mai am pretenții… În orice caz, producătorii ar trebui să ia aminte la The Great Dictator al lui Chaplin (genial, ce să mai) și să nu o dea în familia Bundy. Piesa în forma actuală mă îndreaptă instinctiv spre grupul Divertis, care acum unu-două decenii veneau cu câte o scenetă de te înecai de râs; ca să nu mai zic că erau tot un soi de parodii… Le-am revăzut pe cele peste care am putut să dau și chiar le ieșea bine uneori. Grav, dacă am ajuns să compar teatrul cu o trupă; da, tot de actori, de fapt, dar una adresată publicului larg și ca atare de obicei mai ușurică. Teatrul se cade să nu se compare cu emisiunile televizate și să fie mult mai “high culture”, că altfel se zvârcolesc Shakespeare și Caragiale în mormânt! La o adică și Hitler ar face-o, dacă s-ar uita la piesa Mein Kampf!

Annex - Chaplin, Charlie (Great Dictator, The)_NRFPT_29.jpg

Despre fericire, bule temporale, Cluj și vampiri

IMG_2712

Ce este o bulă temporală? Nimeni nu știe prea bine, fiecare își dă doar cu presupusul. Prin urmare se poate spune că nici nu există. Dar la fel de bine poate să existe. Depinde cum privești. La nivel individual s-ar putea să existe, indiferent de ce spun “experții”. Sincer, eu unul mă aflu în așa ceva, dar tot sincer mă înfricoșează (un picuț) acest lucru. Desigur, e drăguț să pretinzi că timpul pentru tine curge altfel; au făcut-o sute de poeți care-și considerau regiunea natală ca un ținut de poveste unde timpul curge altfel și problemele nu mai au același impact… sau nu mai există defel. Dar desigur, așa ceva nu se poate, doar toți percepem lumea într-un mod asemănător spre identic!… și totuși…

Aș zice că se poate. E greu de explicat, dar de când mă știu, combinația simțurilor cu memoria și sufletul meu (suflet despre care n-am nici cea mai vagă idee cum se manifestă și mai degrabă zic că nu știu decât să mă iau după fiecare “părere”) duce la o viziune asupra lumii care nu poate fi altfel decât unică. La urma urmei experiența mea de viață, fiind influențată atât de factori interni cât și externi n-are cum să fie repetată. Să lăsăm la o parte regulile probabilități (care cumva, mai devreme sau mai târziu ar ajunge la concluzia că pot exista doi oameni în esență identici) și să fim serioși: fiecare percepe mediul înconjurător, cu toate aspectele lui, complet diferit. Și din perceperea asta vine și acea bulă temporală mai sus menționată.

Timpul curge la fel pentru toți, ar fi și absurd și de-a dreptul șocant să fie altfel; ce să mai zic că ne-am înțelege și mai puțin decât o facem în momentul de față! Iar asta spune multe, că tare mulți nu prea se înțeleg! Partea frumoasă (și nu prea) e că percepțiile noastre asupra lumii diferă enorm, prin urmare la nivel individual chiar și timpul are fluctuații. Nu majore, nu în sensul că nu ne mai putem orienta, că nu mai putem ajunge la serviciu pentru că nu mai înțelegem cum trec minutele. La suprafață totul este OK, dar lăuntric diferențele își pot face simțită prezența. Și încă cum!

Ba chiar ce multe pot fi! Eu unul totdeauna am simțit așa zisele bule temporale, dar niciodată precum în Cluj. Aici zilele ori curg mult prea repede și nu sunt în stare să fac nimic, ori îmi oferă tot răgazul din lume. E de-a dreptul ciudat cum percepția mea asupra Clujului (care în principiu mi-o modelez în subconştient prin incursiunile mele necontenite în fiecare colțișor al orașului, adeseori acompaniate de fotografii, precum și prin alte metode) poate să fie atât de dulce. Da, o percepție dulce! Nu siropoasă (la urma urmei observ și părțile negative ale orașului, poate mai mult ca niciodată), dar suficient de pozitivă încât să-mi dea un avânt. Şi acum vine partea de neînțeles: cum se poate să percep Clujul așa de frumos și să mă simt așa de bine, când în fond Clujul e un oraș net inferior Augsburg-ului, unde am stat un an? Ca să dau doar un singur exemplu… Cum?

Ei bine, paradoxul are o soluție și aceasta e simplă: în Augsburg eram un străin (pe lângă altele, unul temporar), pe când în Cluj sunt ca acasă. Da, știu că declar că oriunde mă simt ca acasă, așa a fost și în Germania, eram acasă. Știu că declar că oricum nu țin eu prea tare la țară și că nici nu mă consider român get-beget, dar cumva, pe undeva, când sunt înconjurat de români mă simt altfel. Mai bine. Cum am zis în articolul de 1 decembrie, românii “frumoși” (evident că nu vorbesc de fizic) mă fac să mă simt bine, mă fac să nu mai am apucături de genul, vai, trebuie să plec în vest! Iar partea și mai frumoasă e că majoritatea fac acest lucru inconștient (că doar nu vorbesc de persoane care-mi scriu elegii pe timp de seară în parcul central…), involuntar, fără să-și dea seama că mă ajută cumva. 

Am învățat să iau din energia celor din jurul meu. S-ar putea zice că sunt un vampir ce se hrănește cu fărâme de fericire. Nu golesc pe nimeni de acea fericire, dar cu siguranță că la nivel simbolic sunt un soi de sugativă, acaparez orice fărâmă de stare bună văd în jurul meu. Acuma nu știu dacă toți cei care mi-au dat în repetate rânduri prilejul să mă hrănesc cu părticele din energia lor și-au dat și seama că au/și am făcut asta, dar le mulțumesc în special celora care pot să-și dea seama că au de ce să fie incluși pe lista asta.

Bule temporale, vampiri, Cluj, fericire… ca de obicei, în mintea mea multe se mai leagă, conexiunile nu încetează vreodată să… lege alte conexiuni. Dacă n-am avea motorașele astea extrem de complexe și… esențial!, extrem de capabile, zău dacă unii dintre noi n-ar lua-o razna. Eu unul oricât de… nu știu, New Age aș părea, nu sunt nimic altceva decât un tânăr cu capul pe umeri care iubește frumosul și care se hrănește cu el. Orice alte explicații alambicate despre ce se întâmplă în mintea și sufletul meu devin superflu, în esență doar asta vreau să exprim: mă hrănesc cu frumosul și evit urâtul. Devine ușor cu timpul…

  • cu așa o priveliște cum să te ocolească fericirea?

IMG_2726

IMG_5348

IMG_5349