Odă albaneză

S0130564

Am mai avut prieteni foarte buni dar până acum nu am fost împins, motivat sau pur și simplu n-am simțit nevoia să scriu ode pe tema asta. Faptul că acum scriu nu neagă faptul că și alte persoane merită toată aprecierea, fiecare în felul său. Articolul de față nu neagă faptul că au fost și alți oameni de valoare, ci doar accentuează faptul că pe moment asta îmi vine să fac, să scriu ode. Evident, nu cu intenția de a cădea în absurd și-n exagerări fără rost (sau chiar de prost gust).

Recunosc faptul că la început de abia îl puteam suporta pe cel în cauză: faptul că se uita la filme până târziu (de fapt faptul că se uita) fără să utilizeze căștile (ceea ce din punctul meu de vedere e o încălcare flagrantă a unei legi nescrise a căminelor), de multe ori chiar tare, mă făcea să adun în mine o critică continuă la adresa lui. Dacă mai mânca și semințe în timpul nopții cu atât mai rău pentru mine, obligat fiind să adorm cu muzică în urechi… Aparent nimicuri, dar nimicurile se adună și pot cauza probleme mult mai ample decât ne-am putea imagina. Dar nu a fost să fie așa.

Nu știu de unde a început să-mi placă de el, în ciuda unor transgresiuni la adresa ființei mele ooh prea sensibile. Poate pentru că deși adun resentimente la adresa unor persoane, totuși nu le sădesc în ură. Nici chiar în cazul excepției excepțiilor, pentru cei care știu la ce mă refer… Am lăsat la o parte criticile și am văzut ce e frumos, ce e nobil, ce merită descoperit. La urma urmei, și eu pot sa fiu (de fapt sunt) agasant, de exemplu printr-o serie de repetiții fără noimă ajunse ticuri verbale sau prin faptul că prefer să șed în cochilia mea pretențioasă și încăpățînată într-un mod foarte egoist.

Marius, mult prea des numit de mine Albania sau albanezu’ în locul numelui din pașaportul micii lui țări de origine, e o persoană complexă, plină de contradicții, care, vorba noastră, are muult mai mult de un neuron, și care impresionează la multe nivele (și duce la disperare la altele). Marius e un tânăr străin care a învățat foarte repede limba română, pe care o stăpânește de parcă ar fi eu tras la xerox, în ceea ce privește viteza de exprimare (dar si din alte puncte de vedere, întrucât eu pot fi numit orice numai orator nu, în ciuda unei guri ce în conditiile optime nu vrea să mai tacă); cuvinte de laudă pot fi multe, dar n-am să-i hrănesc ego-ul înșirându-le aici. Cum n-am făcut-o nici cu părțile proaste.

Am vrut să-i prezint o parte din România care mă privește și care mereu mă va privi și am făcut-o (în grabă, așa cum s-a putut pe moment, dar am făcut-o). Ajuns acasă, mama s-a dat peste cap să-i arate (de fapt să ne arate) că e plăcut impresionată de el (deși în acel moment nu era în condiția fizică să facă asta) și nu pot decât să-i mulțumesc că nu m-a făcut de râs (nu că-mi era frică de asta). Dacă ar fi după ea, l-ar adopta, mai în glumă, mai in serios, ceea ce arată că nici el nu m-a (și nu s-a) făcut de râs. Cât despre sora mea, se pare că n-a avut nicio problemă să se înțeleagă cu un băiat (politically correct și din mai multe puncte de vedere mai mult decât mine, bărbat!) în cu totul altă grupă de vârstă și de experiență, pe deasupra și străin. Iar ea, ca și mine, nu se poate înțelege (dincolo de nivelul superficial) cu orișicine. Mofturoși rău de tot!

Plimbându-l pe dealuri și prin munți, am observat că se simțea foarte bine. Iar cum asta era și intenția mea, rezultatul a fost că eu eram cel care se simțea excelent (nu pot să afirm că și el se simțea excelent, nu am acces la gândurile lui, așa că mai bine mă rezum la “foarte bine”). Se vede din poze că i-a plăcut incursiunea în Moldova și asta mă bucură, căci astfel niciunul dintre noi nu și-a pierdut vremea și banii (care vreme, în ciuda aparențelor, chiar a fost de partea noastră, deși nu în felul în care m-aș fi așteptat). Se pare că a face poze cu de acum cunoscuta (și de mulți iubita) maimuță cu ochii mari și bulbucați i-a făcut mai multă plăcere chiar decât mie, care vorba aia, o transport în rucsac peste tot… Ce să mai zic de cele cu gheața…

Acestea fiind spuse, Marius mi-ar putea fi frate… deși n-aș vrea să-mi fie. Ar fi cu totul altă experiență și cum eu sunt pe deplin mulțumit cu unica (în ambele sensuri) soră pe care o am, ar transforma lucruri pe care nu le vreau transformate. Dar dacă ar fi să facem cum se făcea cândva, m-aș face frate de sânge cu el. Pentru că deși suntem diferiți, suntem extrem de asemănători. Ne tachinăm în neștire aparent fără vreun efect, fie el negativ ori pozitiv, doar pentru că putem.

În ciuda faptului că îl numesc albanezu (sau chiar folosesc numele țării), pentru mine, Marius nu este altceva decat un român sau pur și simplu o altă ființă de pe acest pământ cu care simt o conexiune. Iar văzându-l cum zâmbește în pozele de mai jos mă face să mă bucur imens de mult, căci zâmbește din motive deosebit de simple și pe placul meu.

În concluzie: ce să ceri de la albanezi? Când e vorba de ei, nu mă aștept la nimic și în același timp la orice! 🙂

IMG_6732

Advertisements

În memoria bunicii

27

A trecut și a douăzeci și șasea mea aniversare, la fel de lipsită de pompă precum toate celelalte de dinaintea ei. Nu că asta n-ar fi exact ceea ce-mi doresc… la urma urmei ce mare realizare e că a mai trecut un an? Că am reușit să mă țin în viață? N-a fost greu, să fim serioși…


Acum un an, pe 19 februarie, cu o zi înainte de ziua mea, s-a dus prima persoană cu adevărat dragă din viața mea (și nu numai din a mea, ci și din a altora). Până anul trecut nu am avut parte de decese care să mă afecteze, așa că știam numai din auzite, din cărți, din filme, despre cum e să-ți moară cineva drag, dar drag de tot. Din diferite motive până acum niciun alt deces nu m-a afectat, dar când bunica mea, mama tatălui meu,”Madame”, cum mă obișnuisem să-i spun, plin de afecțiune, s-a dus, am aflat ce înseamnă să moară cineva apropiat. Și nu mi-a căzut deloc bine experiența, cu toate că în general sunt dornic să experimentez.


Bunica a fost un om minunat. Imperfect, la fel de imperfect ca și mine, dar cu o mulțime de trăsături care mereu m-au atras și pe care mulți le-au apreciat. Enorm de mult. Dacă voiai să o critici, găseai ceva, indiferent cine erai, dar dacă voiai să o lauzi găseai și mai multe. Cu vârf și îndesat. De aceea am petrecut muuult timp în compania ei, ba chiar m-am și mutat la ea. Firi și caractere diferite, ne-am certat și ne-am bosumflat în fel și chip, ne-am împăcat iar și iar, doi încăpățânați care o țineau pe a lor neîncetat. Dar chiar și așa, cât am mai putut să râdem! Cât am mai putut să vorbim! I-am povestit vrute și nevrute, din orice subiect imaginabil (chiar și despre jocuri video, imagine that!) și mereu m-a ascultat. Și ea, la rândul ei, a povestit vrute și nevrute. Avea o memorie de invidiat (eu pe lângă ea uit extrem de repede), pe când ea îți povestea o carte citită acum 40 de ani, un film, o întâmplare. Și toate venind de la o femeie cu 6 clase! Cu 6 clase și totuși știa mult mai multe decât o mulțime de tineri de-a 12-a (și mai sus, chiar) în momentul de față, fără vreo exagerare! Cu ea puteai să vorbești despre orice, istorie, geografie, literatură, film etc. și știa, de multe ori chiar destule, iar când nu prea, avea măcar o idee. Nu înseamnă că dacă nu știa fizică sau chimie (cum nu știu nici eu), n-avea habar cum se întâmplă diverse fenomene, naturale sau provocate de om. Avea idee despre orice e necesar ca un om să aibă habar încât să poți discuta cu el/ea, adică o cultură generală suficientă, iar asta cuplată cu o memorie de invidiat a format o persoană de invidiat!


Am fost nu de puține ori măgar, nu de puține ori am dezamăgit-o, însă în ultimii ani în cea mai mare parte m-am redresat și am corectat păcatele trecutului așa cum și cât am putut. Asta mă bucură nespus, că n-a plecat fără să vadă și schimbările atât de necesare pentru a spune că are de ce să fie mândră de nepotul ei. Măcar un pic. Și nu doar pentru simplul motiv că-s “nepotul bunicii”, ‘ăl mai mare și cel care a petrecut cel mai mult timp în compania ei. Asta e zero. Nu de asta vreau să fie mândră. Să fie mândră că are (bine, avea) în fața ei un om cu capul pe umeri în fața ei, și nu unul pe care-l tolera din cauza gradelor de rudenie și prin faptul că s-a obișnuit să-l iubească și să-l ierte orice ar fi. De aprecieri dintr-astea mă lipsesc. De aceea mă bucur, că măcar cât de cât pot spune că a plecat (cel puțin așa cred), în ceea ce mă privește, bucuroasă, împăcată, cu o impresie mai bună. Deși totdeauna e loc de mai mult…


Orice aș fi făcut în anii din urmă, am iubit-o mereu și știu că a ținut la mine ca la ochii din cap, necondiționat, tot mereu. Diferența de vârstă n-a contat, vorbeam ca de la egal la egal. Dar întru totul și cu totul egali, fără aere de înțelepciune pentru că, vezi bine, ea e mai în vârstă și mai coaptă. Nu că nu era, dar nu se fălea cu asta. Înțelepciune bătrânească sau cunoștințe tinerești, eram pe aceeași lungime de undă în mai orice, dar mai ales când era vorba de lucrurile importante. Mărunțişurile ne distanțau oarecum dar ele niciodată n-au contat prea mult.

Acum însă… acum mă simt gol de fiecare dată când mă gândesc la ea. Nu pot s-o mai văd, nu pot să mai trăncănesc fără oprire ore-n șir. Nu mai pot. Și de aceea încerc pe cât se poate să nu mă gândesc.


Poate pare grosolan, dar faptul că în cea mai mare parte a timpului nu mă gândesc defel la ea e pur și simplu un mecanism de apărare, de conservare, nimic nemaiauzit… un mecanism ușor de înțeles, probabil folosit de mulți alții, un mecanism încununat de succes și totuși un aspect trist… atât de trist! Mă apăr de tristețe, parcă ignorând faptul că a existat vreodată. La nivel de rațiune sunt destul de avansat când e vorba de relațiile interpersonale și urmările lor, dar uite că la nivel sufletesc mă prăbușesc dacă nu folosesc diverse tertipuri. Chiar și așa, chiar dacă faptul că nu mă gândesc la ea funcționează și oprește gândurile mult prea nostalgice, câteodată nu mă pot abține și gândul îmi zboară la ea, mă gândesc la momente ce par acum extrem de îndepărtate, din copilărie, când a o vizita însemna totul pentru mine, dar și la momente mai recente, când o sunam din Suceava sau Augsburg și o ținem la telefon cu orele, ea lăsând orice treabă avea pentru a sta la taclale cu mine. Ce mai conta că pe foc avea cine știe ce mâncare, oprea focul și stătea pe hol la telefon arhisuficent de mult până să plece iarăși la treburile ei. Îmi amintesc enorm de multe. Și plâng. În interior, în exterior, oriunde și oricum. Momentele acestea nu sunt prea dese, mecanismul meu de apărare funcționează, dar mă îndoiesc că voi putea să scap vreodată de ele, mai ales de cele ce vor surveni în fiecare februarie, când precis îmi voi aduce aminte iar și iar de ea (diferența de o zi dintre aniversarea mea și ziua în care am pierdut-o va avea grijă să-mi aducă aminte, negreșit).


Poate că sunt un laș, că mă ascund în spatele unei artificiale ignorări, uitări, omiteri, altfel încât să mă simt mai bine. Mă mint, dar nu mă voi putea simți vreodată bine când e vorba de subiectul acesta… hmm… delicat. În general mă simt excelent, departe de mine orice soi de plângere de milă, smiorcăială sau mai știu eu ce, pe care de fapt nici nu le suport, dar uite că fiecare cu problemele lui, nu se poate să nu avem și slăbiciuni. N-aș vrea să țin o persoană în viață doar pentru mine, că așa vreau eu, pentru ca să mă simt eu bine, ignorând anii, bolile și lipsa de vlagă a acesteia, dar cum aici n-a fost totuși un caz extrem (ba chiar a plecat te miri cum și de ce), aș fi dorit să mai fie în viață… dar nu mai e. Și sunt împăcat cu asta, doar să nu fiu pus să mă gândesc la ea, că deocamdată, cel puțin, nu pot, pur și simplu nu pot. Doar în doze mici, mici de tot.


Cum va fi în cazul altor câtorva persoane, când se vor duce, chiar nu vreau să-mi imaginez, că gură am când e vorba să-i critic pe alții că exagerează efectele deceselor unor persoane, dar nu pot să mă dau drept exemplu pozitiv, la urma urmei, abia dacă pot să mai calc în casa căreia bunica mea îi dădea viață. Pentru mine acea casă e acum moartă. Secată de viață. Lipsită de atracția pe care totdeauna a avut-o și pe care nu părea să și-o poată pierde vreodată. Iar despre mormânt… ce să mai zic, în timpul înmormântării nici nu am dat atenție unde se află acesta, întrucât în momentul acela n-am crezut și nici acum nu cred că ea e acolo… ci că s-a dus și gata. Habar n-am unde, n-am iluzii că știu unde, dar s-a dus.

Nu pot să mă dau drept model de conduită în cazul e față. Aleg să uit, de fapt să ignor că nu mai e (că de uitat nu voi uita vreodată), astfel încât să mă simt mai bine. E… mârşav, dar asta sunt. Imperfect. Nu de alta, dar pe lângă ea mai era și bunicul meu. Care a rămas singur. Cum relația mea cu el nu s-a apropiat niciodată de cea cu bunica nu poate fi nici acum cine știe ce. E cu totul alt fel de om, nu e ca ea, mi-e milă de el când îl văd, moartea bunicii practic l-a distrus, dar nu pot să-l ajut. Nici nu știu cum și nici nu se vrea cu adevărat ajutat. Pe cât e el de neputincios și de pierdut, pe atât sunt și eu, când vine vorba de cazul de față. Dar simt că n-ar trebui să fie așa. Nici eu, nici el. Nici nu știu ce să zic, îmi dau seama că întrucâtva o dezamăgesc pe bunica prin lipsa de afecțiune față de bunicul, acum că a rămas singur, dar nu sunt în stare să fac ceva. Nu că ar fi vorba de o lipsă de afecțiune reală, căci în fapt țin la el, normal că țin la el, e un om foarte, foarte simplu, care nu știe nimic altceva decât să dea, la toți, fără oprire. Fără să ceară nimic în schimb. Cum să nu-l iubești? Dar e foarte greu să ai o relație cu el când el atât dorește, să dea și să dea, iar fiecare mădular din mine parcă-mi spune să refuz. Complicat, mult mai complicat decât sunt dispus să explic… dacă se poate explica…


Noi oamenii suntem niște ființe așa de complexe și totuși atât de simple, așa de capabile și totuși așa de vulnerabile, ba chiar deseori neputincioase, încât te miri ce e cu noi, de unde suntem picați. Zău așa!


Zic eu că nu voi scăpa de amintirea ei și prin ea de momentele când negreșit mă voi simți prost că nu mai este, dar poate e chiar indicat ca acestea să nu dispară vreodată. Ar fi bine totuși ca memoria ei să rămână vie, chiar de e dureroasă. La urma urmei e o amintirea despre bucuria de a ști că a existat, nu că la un moment dat s-a dus. Era și normal, era de așteptat, la urma urmei. Poate că în timp nu vor mai rămâne decât gânduri plăcute și nicio urmă de tristețe când mă voi duce cu gândul la ea, sunt sigur că așa vor spune mulți, că trece, dar până nu văd, până nu simt eu în inima mea astfel de sentimente, nu pot da cu adevărat crezare unor astfel de afirmații. Deocamdată nu se aplică în cazul meu și mă întristez amarnic când mă gândesc la ea. Sper totuși că s-a dus într-o lume mai bună, că tare era dezamăgită de cea în care trăia, deși nu o arăta nici violent, nici patetic, ci lupta cum putea indiferent de mediul înconjurător.


Odihnește-te în pace, că aici numai de odihnă n-ai știut, bunică dragă!

 

LIFEstyle_News_MiXture_Images_912_060

 

Lecție de limba română

Power of Words

De ziua României am scris. Și s-a citit. Destule suflete au fost în asentiment cu mine. N-au fost mii, dar au fost arhisuficiente. Mă bucur nespus. Nespus de nespus. Și le mulțumesc iarăși tuturor pentru aprecieri! Acestea m-au făcut să simt că n-am pierdut timpul scriind. N-am crezut că am scris bine până n-am auzit din mai multe părți. E greu să te evaluezi singur și să-ți păstrezi și echilibrul, de aceea mă bucur că am fost scăpat de o auto-analiză cu șanse mari de eșec. La urma urmei a fost un soi de hit or miss, ori suna bine ori nu. Un mesaj profund personal nu putea să aibă altă formă și în același timp să nu fie plin de compromisuri. 

Mi s-a spus să nu scriu decât așa cum gândesc și așa voi face, pentru că altfel totul ar fi o minciună. Și ce rost ar mai avea? Să fie artistic? Un soi de artă modernă fără scop, fără încadrare? Arta modernă (cu excepții, clar) nu mi-e pe plac și atunci cum aș putea să scriu doar pentru ca să aibă formă, dar nu și fond? În textul meu forma poate că a și șchiopătat, la urma urmei a fost un articol scris în viteză și în momente în care ar fi fost mai normal să dorm, dar l-am lăsat așa, imperfect. Căci imperfecțiunile au și ele farmecul lor. Și oricum, de ce aș pretinde că sunt în stare să scriu ceva perfect? 

Partea și mai frumoasă este că pe lângă mesajul în sine am simțit că limba română e din nou limba mea. Mă înstrăinasem de ea, nu mai aveam mare chef să scriu pe ea. Nici chiar să citesc pe ea, în afara unor chestii informative. Asta din cauza anilor în care nu mai suportam România precum și a celora în care vedeam doar engleză și germană în fața ochilor, nicidecum limba română. Dar adevărul este că limba română e minunată, indiferent cât de înclinat sunt eu să admir limbile străine. Prin urmare, în luna decembrie (cel puțin) voi scrie pe română. Voi găsi eu subiecte…

Asta mai puțin în continuarea încercării mele de a scrie o povestioară parțial fictivă, parțial reală cu elemente din vieța mea din ultimii ani (A European Story). Aceea trebuie scrisă pe engleză (așa simt eu) și trebuie continuată. Că e bun exercițiu. Deși o numesc parțial autobiografică (și chiar e), departe de mine tupeul de a pretinde că e cazul unei tentative autobiografice în genul celor care apar zilnic pe rafturile din toată lumea, ale unor persoane ce cred că au făcut mare brânză deși de exemplu de abia sunt ieșiți din adolescență sau au avut și ei niște funcții de conducere pe ici pe colo și cred că au cucerit lumea. Mulți dintre ei în fapt n-au nimic de zis pentru că nu e nimic special la ei, n-au făcut nimic de-a dreptul impresionant și nici destui ani n-au în spate. Știți despre ce vorbesc, cel mai adesea cântăreții, actorii sau politicienii.

Bun, dar dacă îi critic de ce fac precum ei? Oh, dar doar aparent fac precum ei, căci nu e nici pe departe așa. Eu doar încerc să scriu ceva, o bucățică de ficțiune, o primă încercare mai de amploare; și cum în ficțiune e mai simplu să pornești de la ceva care deja există (la nivel de structură), pornesc și eu de la mine și năzdrăvăniile mele. Dar asta doar pentru că e un cadru plăcut și familiar mie, și nu pentru că ar fi deosebit de interesant. Nu e nicidecum autobiografie. E ceva. 

Asta este de fapt și provocarea, să transform banalul în ceva suficient de complex (și nobil, la urma urmei) încât să fie mai mult decât “am umblat și am văzut”. Încerc. Că nu am ce pierde. Numai de câștigat am, pe termen lung. Ca și în mesajul de 1 decembrie, în povestioarele astea (care au legătură între ele dar încearcă să fie și de sine stătătoare în același timp), chiar și atunci când e pură ficțiune, e tot parte din mine. Chiar ce nu s-a întâmplat probabil că s-ar fi putut întâmpla. S-au mi-aș dori să se întâmple. Sau ar fi drăguț (deși nu va fi vorba doar despre evenimente plăcute, nici gând de așa ceva).

Până acum sunt 19 capitole (al 20-lea vine duminică, sper). Am renunțat la ele dintr-un motiv tâmp de tot, dar mi-au venit mințile-n cap și revin. Nu de alta, dar de unele capitole chiar sunt mulțumit, de altele nu chiar așa (vor trebui rescrise sau puternic prelucrate, dar mai întâi mai avansez un pic). Cu toate astea, fiecare conține o parte din mine și pot fi interesante pentru unele persoane, care, nu știu, vor să mă ajute cu sugestii sau care au un interes către diferite aspecte din țările Europei de vest. Nu de alta, dar capitolele conțin tot felul de informații mai mult sau mai puțin…turistice, și prin urmare, reale. În ciuda acestui fapt, la nivel de locații, personaje cât și întâmplări, capitolele conțin și adevăr și imaginație (deși locațiile nu vor fi decât true-to-reality).

Eu încerc. Nimeni nu s-a născut învățat. Încerc și asta e tot ce contează, că în fond e doar un exercițiu, nu cer bani pe povestioarele mele. Dar rog pe oricine vrea și poate să vină cu sugestii și/sau corecturi (gramaticale sau de sens), căci e mult mai simplu să le depistezi dacă nu ești cel care a scris. Prin asta îmi cer și scuze pentru oricare greșeli de pe blog, chiar nu-mi place că există, dar uite că sunt greu de depistat câteodată, asta deoarece când citesc creierul corectează automat și efectiv nu mai pot identifica unele greșeli. De aceea, ajutați-mă când dați peste greșeli și nu ziceți că “l’as că nu vreau să-l jignesc!” Chiar nu e cazul! Ba dimpotrivă!

3-1024x576