Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

IMG_4152

Citiți până la capăt, la început pare mai…dur. Dar nu e.

Hai să le spunem pe șleau: orice i-aș dori, nu se va materializa. Fie nu prea curând…fie defel. Știu, sunt rău, dar nu și absurd. Asta trebuie să mi se ierte. În sine nu-i pot dori țării mele nimic altceva decât tot binele din lume, da, fix clișeele de la zilele de naștere. S-ar aștepta cineva la altceva de la mine, să fim serioși? E clar că nu vreau răul nimănui, cu atât mai puțin țării mele.

Dar este ea oare țara mea? Prin ce sunt eu român? Prin faptul că m-am născut în această țară, complet întâmplător? Prin faptul că părinții mei sunt români? Prin faptul că s-a întâmplat să existe România ca țară, în forma actuală? Cu puțin “ajutor” exterior, m-aș fi putut naște în Rusia. Și eram rus. Și-mi lăudam patria mamă, Mama Rusia. Dar n-a fost să fie. Trist. Puteam să fiu turc, la cât ne-au dat târcoale. Multe puteam să fiu. Ce să mai zic de religie, că aceeași situație și acolo.

Da, știu, vor veni unii și vor zice că pentru asta s-au luptat străbunii, pentru ca eu să fiu român. Bun, dar eu sunt împotriva războiului de orice fel. Ce facem în impasul ăsta? Voi fi declarat trădător de țară sau ar trebui s-o fac eu însumi? De ce aș face-o, că nu sunt așa ceva. Nici gând. Țin la România, în ciuda sarcasmului de mahala. Țin mult, dar nu țin mai mult decât la alte țări. Europene și nu numai. La urma urmei ar trebui să mă declar pietrean din Piatra-Neamț și nimic mai mult. Sau, conform rădăcinilor, nord-moldovean. Ce treabă am eu cu sudul țării? Ce treabă am eu cu Bucureștiul, de unde niște inepți ne conduc cum vor ei de ani de zile? Capitala putea să fie și Iașiul, la urma urmei, dacă istoria lua o altă turnură. Și atunci ar fi fost orașul în care m-am născut. Vai, ce onoare, să fiu născut în orașul de unde suntem conduși cu nesimțire! Oh, vai mie, ce onoare!

Nici măcar față de Cluj nu simt vreo datorie, vreo legătură de sânge, cu toate că îl ador. Puteam să mă nasc aici, dar n-a fost să fie. N-au vrut părinții să studieze aici. S-au speriat de maghiari! Glumesc, maghiarii de aici îi simt la fel de frații mei pe cât îi simt și pe români, dar de fapt nimic nu mă leagă de Transilvania. Mă leg eu singur, pentru c-am venit aici și pentru că-mi place. Dar de mă duceam la Paris, mă legam de el și de parizieni…și mă apucam de plâns când explodau bombe în jurul meu.

Nu sunt ceva anume, nu aparțin unei țări anume, nu-i cer drepturi dar nici nu mă poate deține. Nu-s proprietatea nimănui, deși unii cred asta. În ultimii ani tot îmi schimb țările (și implicit culturile, limbile, totul) de inimă. Ba Regatul Unit, ba Germania, ba Franța, ba Norvegia…oricare poate intra pe lista mea. Iar dacă ne depărtăm de cele de pe primul loc, intră multe tare de tot, în orice moment. Dar intră și România. Așa cum e ea.

Am urât-o cândva. Fugeam de ea. Luasem cortu în spate și fugeam de ea prin Paris. Nebunie adolescentină, zice-se…dar era mai mult. Era o ură față de toți cei care își băteau (și își tot bat) joc de țara asta. N-o uram pe ea, de fapt, ci pe cei ce o răneau. Mă răneau, pe mine, direct, când răneau țara. Așa simțeam. Ce facultate frate, dă-o dracului, nu mă ajută cu nimic, sistemul e praf. Așa ziceam. Minunată țară…păcat că-i locuită!

Până am observat că și în străinătate erau unii care-și băteau joc de țările lor. Că acestea nu erau nici pe departe perfecte. Stau pe linia de plutire doar datorită unora dintre cetățenii lor, care-și bat capul să fie mai bine, dar nu ajunge întotdeauna. Și asta se vede mult mai bine în prezent. Conducerea Europei nu dă doi bani pe ea! Și eu aș da totul! Dar pentru ce? Că n-aș reuși mai nimic…ce zic eu, chiar nimic, decât suicid. 

Așa că m-am întors. Și am încetat să mai critic România cu ură. O critic în continuare, dar cu tristețe. Și atât. Și am evoluat. Am evoluat în țara pe care o uram. Pentru că am fost ajutat. De români, mânca-i-ar mama să-i mănânce de români frumoși! Frumoși când vor să fie astfel, dar frumoși. La suflet, că nu dau doi bani pe frumusețea trupului, cu ce mă ajută ea…sau cu ce ajută țara?

IMG_5253

Țin la România mult de tot, dar nu sunt patriot. Nu pot fi. Sunt o ființă umană, un locuitor al acestei planete. Și asta-mi ajunge. Asta spune totul. Dacă chinezii poluează enorm, mă afectează. Dacă în Atlantic se scufundă un petrolier, mă afectează. Dacă niște animale omoară prin Paris, mă afectează. Dacă niște imbecili nu știu să urmeze niște reguli într-un club din București, mă afectează. Pentru că e vorba de planeta mea. Nu cunosc alta. În câteva ore pot fi în orice colț al ei, pot urmări de la fața locului cum suferă oamenii…de foame, de război, de mâna soțului care-și bate nevasta și copii cu sălbăticie. Se întâmplă peste tot, zilnic, și putem fi martori la orice astfel de eveniment, indiferent dacă suntem români sau nu…sau dacă cei în cauză sunt români sau nu. Doar un bilet de avion și putem fi acolo. Și la fața locului ne pasă, nu mai putem zice că nu ne-a afectat direct. Că nu ne-a murit nimeni drag. 

Orice om de pe planeta asta a noastră ne poate fi drag. Ar trebui să ne fie drag. Plus orice creatură. Orice plantă. Orice piatră a unui munte. Pentru că aici locuim. Și orice se întâmplă ne afectează. Nici nu știm cum. Ne gândim numai că poluarea și războiul e în stare să facă asta, să treacă granițele. Dar toată suferința, toată violența, toată moartea de pe pământ nu ne afectează? Nu ne pasă? Pentru că stăm confortabili în fața ecranului? Așa zicem noi, dar suntem mai mult decât aceste corpuri vestejite și efemere. Și mai departe de corp suntem afectați. Generații la rândul. De dezumanizare.

Stau la 1 noaptea și-mi curg lacrimi când scriu. Plâng, pentru că ceea ce scriu simt. Nu scriu de dragul de o face. O scriu pentru că așa e. O scriu pentru că în ciuda fericirii continue pe care o promovez pe acest blog, sunt trist. Sunt trist pentru că oamenii n-au înțeles ce e aia evoluție. TV-ul Ultra-HD nu e evoluție. E un jeg! Un nimic. Un om care suferă e ceva. O specie pe cale de dispariție. O pădure care dispare. Vom evolua când ne va păsa de orice și de toate. Până atunci stagnăm în iluziile noastre, în naționalitățile noastre și în religiile noastre inventate. Păcat, sunt sigur că putem mai mult. Dar…dar…nu e să fie. 

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie? Îți doresc să înțelegi ce spun. Atât. Dacă înțelegi, e un pas înainte. Mai mult nu-ți pot cere. Nu-mi ești datoare cu nimic. Ești o țară care nu se înțelege. Nimic nou în asta. Ce ai putea tu să-mi datorezi? Ce?

La mulți ani, țară dragă!

Articolul de anul trecut aici

PS: Iarăși pe șleau, propun celora ce au capul pe umeri să considere mai degrabă Rapsodia Română drept imnul țării, nu lălăiala din prezent cu versuri de doi bani. Nu vrem să se închine nimeni la noi, nici dușmanii, nici prietenii. Imn cu iz de manea ce mai avem! Și de ar fi doar asta singura lui problemă! Imnul actual se vrea mai mult decât este (și decât poate), dar de fapt nu e nevoie de versuri pentru a exprima ceva profund iar Enescu reușește asta într-un mod de neegalat. Aș zice că nimerește chiar chintesența României de altădată, acel ritm mioritic care-mi pătrunde până-n măduva oaselor de fiecare dată când o ascult. Iaca că am și eu ceva pur românesc în oase! Sîc!

IMG_5216

Despite everything…

2000px-Flag_of_Romania.svg

Despite a lot of things, more than I can bring to mind at any given time, I still have some love for my country. Left somewhere in my heart. Romania may not be all that ‘awsum‘ — to copy the spelling from a good friend of mine — but it’s where I was born. And it’s not all that bad, either. It’s governed by incompetents; it’s filled with semi or complete an-alphabets, idiots, liars, thieves, and what not; drunkards feel right at home all around; most of the time the cities and part of the countryside are plain dirty and filthy in the least charming way (I know, there’s nothing charming in those adjectives). Basically, it’s like we’re in Africa…with snow. And a German ethnic as president…yay! (I actually admire him, but he’s a sheep in a sea of wolves…or worse)

Romania’s beauty lies in the small things, aspects which even countries like Germany or the UK lack in. One example would be life: a German town is often so lifeless that you’d think it’s not inhabited. At all. Everybody seems to stay indoors…in the middle of summer (and not a hot one at that, so no excuses such as melting down on the streets). We all (the entire planet) may be intoxicated by technology which keeps us indoors, but we still bring some life to villages by doing stuff outside. This comparison works (at least) when taking villages into account. The big towns are more complicated to analyze. But they have their good moments, nonetheless. And are still livelier than German towns are, if one removes the many tourists from the picture.

A range of beautiful small things lie in regard to the nature: I may love the Alps, but it’s not like the Carpathian mountains are ugly. On the contrary, they are often much more diverse than the Alps at their best. Where no idiots have cut down the forests, the woods seem much more organic. It’s just that we mess them up like madmen. Anyhow, we can’t live in the woods, no matter how tidy…we need tidy settlements for that.

The people may be a-holes most of the time, but there’s also some great ones to be found, if you sweep around for them. It’s not like other countries are populated by only the best the human race has to offer, come on…there’s black sheep everywhere. We have more of those, I dunno, maybe we like the color black better…but things can change. Things have changed in other countries as well. Anyone interested in history knows which kind of cutthroats populated all of the so called western nations, more ‘advanced’, ‘civilized’ and all that. Even now, a lot of Germans feel bad about their nazy past, a lot of French feel bad about Napoleon, while the British feel bad about literally conquering the world and imposing their supremacy with an iron fist over the most diverse of cultures. There’s so, so many examples, in regard to almost all of the western countries, that we, as Romanians, should be happy for not having such a troubled past. Not that I’m saying the past excuses the present…

There’s a psychological binding factor which connects a citizen of a country to his home country, not matter how much he may declare hating it and no matter the reasoning behind it. It’s inexplicable, but after experiencing a lot of stuff beyond the borders I now know that I could live here, in Romania, indefinitely, if need be. In the past I was full of rage and regarded Romania as the worst place I could live in, but that’s bullshit, actually. There are much, much worse places out there. I still want to leave for good at some point in the near future, but I’m content with staying here for a bit, which was not the case a couple of years back. I’m actually happier here than I was in Germany or the UK, not because it was awful back there; on the contrary…But I now realize that what matters more than the country, the city, the job, your boss or any other number of things…is…who you’re with. The people around you.

I felt extraordinary in Bavaria: I had two amazing girls beside me, the Germans were the nicest of creatures, I had a student dormitory which felt like a hotel, the city of Augsburg was indescribably awesome, everything was ship-shape and clean…but somehow I feel better here. Why? Because of my mum and my sister. They make me not give a damn about the problems around town or those of a national nature. On top of the two of them there’s a newly found friend who acts in a similar way, but different enough to make me feel blessed. And what are the three of them? They’re Romanians. And what language we’re all employing? Romanian. And where do we live right now? In Romania. So maybe it’s not all that bad, this/that Romania.

Happy National Day! Be happy wherever you find yourselves! It can be done, anytime, anywhere!

HQWall_beautiful_380047