Pe la sate…

IMG_4528

După cum știe mai toată lumea, lumea satului de la noi din țărișoară în multe locuri s-a cam dus.

După cum știe mai toată lumea, e foarte greu să se revină la ce a fost, dacă nu chiar imposibil.

După cum știe mai toată lumea, e mai bine domle’ la oraș, ai Kauflandu’ la 2 pași!

După cum știe toată lumea, în loc să mâncăm mâncare, mâncăm… carton!

Lumea știe, lumea zice, lumea aude… și atât.

Satele de la noi ori s-au transformat fie în lagăre de bătrâni, fie în locuri de unde faci naveta.

Pe cât de luxos trăiesc unii la țară, netrăind de fapt la țară, pe atât de vai de capul lor sunt sate întregi.

Lăsați satele goale, lăsați câmpurile în paragină și hai la oraș, că e mai bine, vorba aia, ce te faci fără un mall în apropiere?

Am dat peste oameni minunați prin diverse sate și tot voi mai da, precum au făcut-o și alții, dar toți sătenii au cam aceeași poveste de spus, de o repetiție agasantă, anume că media de vârstă în sate e de peste 60 de ani, că mizerabilii (că altfel nu le pot zice!) nu le cumpără litrul de lapte cu mai mult de câteva zeci de bani litrul și că din ce în ce mai multe câmpuri și case sunt lăsate de izbeliște. În timpul ăsta, noi cumpărăm alimente de peste hotare… halal!

Sincer, mai bine mănânc biscuiți cu ceai decât să le tot cumpăr așa zisele alimente, care de multe ori nici gratis nu merită duse la gură. Cred că ar trebui să umblu prin sate și să bat la porți, până cineva îmi va vinde un kilogram de roșii culese cu mâna mea, ca măcar de una să fiu sigur…

 

 

 

 

Advertisements

Lecție de limba română

Power of Words

De ziua României am scris. Și s-a citit. Destule suflete au fost în asentiment cu mine. N-au fost mii, dar au fost arhisuficiente. Mă bucur nespus. Nespus de nespus. Și le mulțumesc iarăși tuturor pentru aprecieri! Acestea m-au făcut să simt că n-am pierdut timpul scriind. N-am crezut că am scris bine până n-am auzit din mai multe părți. E greu să te evaluezi singur și să-ți păstrezi și echilibrul, de aceea mă bucur că am fost scăpat de o auto-analiză cu șanse mari de eșec. La urma urmei a fost un soi de hit or miss, ori suna bine ori nu. Un mesaj profund personal nu putea să aibă altă formă și în același timp să nu fie plin de compromisuri. 

Mi s-a spus să nu scriu decât așa cum gândesc și așa voi face, pentru că altfel totul ar fi o minciună. Și ce rost ar mai avea? Să fie artistic? Un soi de artă modernă fără scop, fără încadrare? Arta modernă (cu excepții, clar) nu mi-e pe plac și atunci cum aș putea să scriu doar pentru ca să aibă formă, dar nu și fond? În textul meu forma poate că a și șchiopătat, la urma urmei a fost un articol scris în viteză și în momente în care ar fi fost mai normal să dorm, dar l-am lăsat așa, imperfect. Căci imperfecțiunile au și ele farmecul lor. Și oricum, de ce aș pretinde că sunt în stare să scriu ceva perfect? 

Partea și mai frumoasă este că pe lângă mesajul în sine am simțit că limba română e din nou limba mea. Mă înstrăinasem de ea, nu mai aveam mare chef să scriu pe ea. Nici chiar să citesc pe ea, în afara unor chestii informative. Asta din cauza anilor în care nu mai suportam România precum și a celora în care vedeam doar engleză și germană în fața ochilor, nicidecum limba română. Dar adevărul este că limba română e minunată, indiferent cât de înclinat sunt eu să admir limbile străine. Prin urmare, în luna decembrie (cel puțin) voi scrie pe română. Voi găsi eu subiecte…

Asta mai puțin în continuarea încercării mele de a scrie o povestioară parțial fictivă, parțial reală cu elemente din vieța mea din ultimii ani (A European Story). Aceea trebuie scrisă pe engleză (așa simt eu) și trebuie continuată. Că e bun exercițiu. Deși o numesc parțial autobiografică (și chiar e), departe de mine tupeul de a pretinde că e cazul unei tentative autobiografice în genul celor care apar zilnic pe rafturile din toată lumea, ale unor persoane ce cred că au făcut mare brânză deși de exemplu de abia sunt ieșiți din adolescență sau au avut și ei niște funcții de conducere pe ici pe colo și cred că au cucerit lumea. Mulți dintre ei în fapt n-au nimic de zis pentru că nu e nimic special la ei, n-au făcut nimic de-a dreptul impresionant și nici destui ani n-au în spate. Știți despre ce vorbesc, cel mai adesea cântăreții, actorii sau politicienii.

Bun, dar dacă îi critic de ce fac precum ei? Oh, dar doar aparent fac precum ei, căci nu e nici pe departe așa. Eu doar încerc să scriu ceva, o bucățică de ficțiune, o primă încercare mai de amploare; și cum în ficțiune e mai simplu să pornești de la ceva care deja există (la nivel de structură), pornesc și eu de la mine și năzdrăvăniile mele. Dar asta doar pentru că e un cadru plăcut și familiar mie, și nu pentru că ar fi deosebit de interesant. Nu e nicidecum autobiografie. E ceva. 

Asta este de fapt și provocarea, să transform banalul în ceva suficient de complex (și nobil, la urma urmei) încât să fie mai mult decât “am umblat și am văzut”. Încerc. Că nu am ce pierde. Numai de câștigat am, pe termen lung. Ca și în mesajul de 1 decembrie, în povestioarele astea (care au legătură între ele dar încearcă să fie și de sine stătătoare în același timp), chiar și atunci când e pură ficțiune, e tot parte din mine. Chiar ce nu s-a întâmplat probabil că s-ar fi putut întâmpla. S-au mi-aș dori să se întâmple. Sau ar fi drăguț (deși nu va fi vorba doar despre evenimente plăcute, nici gând de așa ceva).

Până acum sunt 19 capitole (al 20-lea vine duminică, sper). Am renunțat la ele dintr-un motiv tâmp de tot, dar mi-au venit mințile-n cap și revin. Nu de alta, dar de unele capitole chiar sunt mulțumit, de altele nu chiar așa (vor trebui rescrise sau puternic prelucrate, dar mai întâi mai avansez un pic). Cu toate astea, fiecare conține o parte din mine și pot fi interesante pentru unele persoane, care, nu știu, vor să mă ajute cu sugestii sau care au un interes către diferite aspecte din țările Europei de vest. Nu de alta, dar capitolele conțin tot felul de informații mai mult sau mai puțin…turistice, și prin urmare, reale. În ciuda acestui fapt, la nivel de locații, personaje cât și întâmplări, capitolele conțin și adevăr și imaginație (deși locațiile nu vor fi decât true-to-reality).

Eu încerc. Nimeni nu s-a născut învățat. Încerc și asta e tot ce contează, că în fond e doar un exercițiu, nu cer bani pe povestioarele mele. Dar rog pe oricine vrea și poate să vină cu sugestii și/sau corecturi (gramaticale sau de sens), căci e mult mai simplu să le depistezi dacă nu ești cel care a scris. Prin asta îmi cer și scuze pentru oricare greșeli de pe blog, chiar nu-mi place că există, dar uite că sunt greu de depistat câteodată, asta deoarece când citesc creierul corectează automat și efectiv nu mai pot identifica unele greșeli. De aceea, ajutați-mă când dați peste greșeli și nu ziceți că “l’as că nu vreau să-l jignesc!” Chiar nu e cazul! Ba dimpotrivă!

3-1024x576

 

 

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie

IMG_4152

Citiți până la capăt, la început pare mai…dur. Dar nu e.

Hai să le spunem pe șleau: orice i-aș dori, nu se va materializa. Fie nu prea curând…fie defel. Știu, sunt rău, dar nu și absurd. Asta trebuie să mi se ierte. În sine nu-i pot dori țării mele nimic altceva decât tot binele din lume, da, fix clișeele de la zilele de naștere. S-ar aștepta cineva la altceva de la mine, să fim serioși? E clar că nu vreau răul nimănui, cu atât mai puțin țării mele.

Dar este ea oare țara mea? Prin ce sunt eu român? Prin faptul că m-am născut în această țară, complet întâmplător? Prin faptul că părinții mei sunt români? Prin faptul că s-a întâmplat să existe România ca țară, în forma actuală? Cu puțin “ajutor” exterior, m-aș fi putut naște în Rusia. Și eram rus. Și-mi lăudam patria mamă, Mama Rusia. Dar n-a fost să fie. Trist. Puteam să fiu turc, la cât ne-au dat târcoale. Multe puteam să fiu. Ce să mai zic de religie, că aceeași situație și acolo.

Da, știu, vor veni unii și vor zice că pentru asta s-au luptat străbunii, pentru ca eu să fiu român. Bun, dar eu sunt împotriva războiului de orice fel. Ce facem în impasul ăsta? Voi fi declarat trădător de țară sau ar trebui s-o fac eu însumi? De ce aș face-o, că nu sunt așa ceva. Nici gând. Țin la România, în ciuda sarcasmului de mahala. Țin mult, dar nu țin mai mult decât la alte țări. Europene și nu numai. La urma urmei ar trebui să mă declar pietrean din Piatra-Neamț și nimic mai mult. Sau, conform rădăcinilor, nord-moldovean. Ce treabă am eu cu sudul țării? Ce treabă am eu cu Bucureștiul, de unde niște inepți ne conduc cum vor ei de ani de zile? Capitala putea să fie și Iașiul, la urma urmei, dacă istoria lua o altă turnură. Și atunci ar fi fost orașul în care m-am născut. Vai, ce onoare, să fiu născut în orașul de unde suntem conduși cu nesimțire! Oh, vai mie, ce onoare!

Nici măcar față de Cluj nu simt vreo datorie, vreo legătură de sânge, cu toate că îl ador. Puteam să mă nasc aici, dar n-a fost să fie. N-au vrut părinții să studieze aici. S-au speriat de maghiari! Glumesc, maghiarii de aici îi simt la fel de frații mei pe cât îi simt și pe români, dar de fapt nimic nu mă leagă de Transilvania. Mă leg eu singur, pentru c-am venit aici și pentru că-mi place. Dar de mă duceam la Paris, mă legam de el și de parizieni…și mă apucam de plâns când explodau bombe în jurul meu.

Nu sunt ceva anume, nu aparțin unei țări anume, nu-i cer drepturi dar nici nu mă poate deține. Nu-s proprietatea nimănui, deși unii cred asta. În ultimii ani tot îmi schimb țările (și implicit culturile, limbile, totul) de inimă. Ba Regatul Unit, ba Germania, ba Franța, ba Norvegia…oricare poate intra pe lista mea. Iar dacă ne depărtăm de cele de pe primul loc, intră multe tare de tot, în orice moment. Dar intră și România. Așa cum e ea.

Am urât-o cândva. Fugeam de ea. Luasem cortu în spate și fugeam de ea prin Paris. Nebunie adolescentină, zice-se…dar era mai mult. Era o ură față de toți cei care își băteau (și își tot bat) joc de țara asta. N-o uram pe ea, de fapt, ci pe cei ce o răneau. Mă răneau, pe mine, direct, când răneau țara. Așa simțeam. Ce facultate frate, dă-o dracului, nu mă ajută cu nimic, sistemul e praf. Așa ziceam. Minunată țară…păcat că-i locuită!

Până am observat că și în străinătate erau unii care-și băteau joc de țările lor. Că acestea nu erau nici pe departe perfecte. Stau pe linia de plutire doar datorită unora dintre cetățenii lor, care-și bat capul să fie mai bine, dar nu ajunge întotdeauna. Și asta se vede mult mai bine în prezent. Conducerea Europei nu dă doi bani pe ea! Și eu aș da totul! Dar pentru ce? Că n-aș reuși mai nimic…ce zic eu, chiar nimic, decât suicid. 

Așa că m-am întors. Și am încetat să mai critic România cu ură. O critic în continuare, dar cu tristețe. Și atât. Și am evoluat. Am evoluat în țara pe care o uram. Pentru că am fost ajutat. De români, mânca-i-ar mama să-i mănânce de români frumoși! Frumoși când vor să fie astfel, dar frumoși. La suflet, că nu dau doi bani pe frumusețea trupului, cu ce mă ajută ea…sau cu ce ajută țara?

IMG_5253

Țin la România mult de tot, dar nu sunt patriot. Nu pot fi. Sunt o ființă umană, un locuitor al acestei planete. Și asta-mi ajunge. Asta spune totul. Dacă chinezii poluează enorm, mă afectează. Dacă în Atlantic se scufundă un petrolier, mă afectează. Dacă niște animale omoară prin Paris, mă afectează. Dacă niște imbecili nu știu să urmeze niște reguli într-un club din București, mă afectează. Pentru că e vorba de planeta mea. Nu cunosc alta. În câteva ore pot fi în orice colț al ei, pot urmări de la fața locului cum suferă oamenii…de foame, de război, de mâna soțului care-și bate nevasta și copiii cu sălbăticie. Se întâmplă peste tot, zilnic, și putem fi martori la orice astfel de eveniment, indiferent dacă suntem români sau nu…sau dacă cei în cauză sunt români sau nu. Doar un bilet de avion și putem fi acolo. Și la fața locului ne pasă, nu mai putem zice că nu ne-a afectat direct. Că nu ne-a murit nimeni drag. 

Orice om de pe planeta asta a noastră ne poate fi drag. Ar trebui să ne fie drag. Plus orice creatură. Orice plantă. Orice piatră a unui munte. Pentru că aici locuim. Și orice se întâmplă ne afectează. Nici nu știm cum. Ne gândim numai că poluarea și războiul sunt în stare să facă asta, să treacă granițele. Dar toată suferința, toată violența, toată moartea de pe pământ nu ne afectează? Nu ne pasă? Pentru că stăm confortabil în fața ecranului? Așa zicem noi, dar suntem mai mult decât aceste corpuri vestejite și efemere. Și mai departe de corp suntem afectați. Generații la rând. De dezumanizare.

Stau la 1 noaptea și-mi curg lacrimi când scriu. Plâng, pentru că ceea ce scriu simt. Nu scriu de dragul de o face. O scriu pentru că așa e. O scriu pentru că în ciuda fericirii continue pe care o promovez pe acest blog, sunt trist. Sunt trist pentru că oamenii n-au înțeles ce e aia evoluție. TV-ul Ultra-HD nu e evoluție. E un jeg! Un nimic. Un om care suferă e ceva. O specie pe cale de dispariție. O pădure care dispare. Vom evolua când ne va păsa de orice și de toate. Până atunci stagnăm în iluziile noastre, în naționalitățile noastre și în religiile noastre inventate. Păcat, sunt sigur că putem mai mult. Dar…dar…nu e să fie. 

Ce-ți doresc eu ție, dulce Românie? Îți doresc să înțelegi ce spun. Atât. Dacă înțelegi, e un pas înainte. Mai mult nu-ți pot cere. Nu-mi ești datoare cu nimic. Ești o țară care nu se înțelege. Nimic nou în asta. Ce ai putea tu să-mi datorezi? Ce?

La mulți ani, țară dragă!

Articolul de anul trecut aici

PS: Iarăși pe șleau, propun celora ce au capul pe umeri să considere mai degrabă Rapsodia Română drept imnul țării, nu lălăiala din prezent cu versuri de doi bani. Nu vrem să se închine nimeni la noi, nici dușmanii, nici prietenii. Imn cu iz de manea ce mai avem! Și de ar fi doar asta singura lui problemă! Imnul actual se vrea mai mult decât este (și decât poate), dar de fapt nu e nevoie de versuri pentru a exprima ceva profund iar Enescu reușește asta într-un mod de neegalat. Aș zice că nimerește chiar chintesența României de altădată, acel ritm mioritic care-mi pătrunde până-n măduva oaselor de fiecare dată când o ascult. Iaca că am și eu ceva pur românesc în oase! Sîc!

IMG_5216