Divinitatea naturii

 

Disclaimer: textul l-am scris pentru cineva anume, ca răspuns la o întrebare. Nu e editat, modificat sau mai știu eu ce, astfel încât să-l fac să sune cât mai bine. E efectiv un… mesaj, pe net. Și trebuie luat ca atare 🙂

Nu e defel special să te simți bine la apus/răsărit (sau în general, în natură). Faptul că puțini o fac nu înseamnă că e ceva nemaiauzit. Da, mă întristează să văd că foarte puține persoane își ridică ochii spre cer când ies din casa dimineața atunci când cerul e… fantastic, și când nu i-ar costa nimic să se oprească 5 minute înainte să se suie în mașină…

Sunt locuri foarte multe de unde poți vedea apusul/răsăritul foarte bine, mai ales în zonele deluroase, dar puțini se adună în acele locuri. Inclusiv la mine la servicu, pe terase, de unde ți se deschide cerul în fața ta. Mulți ar putea să stea zilnic să vadă apusul, fără niciun pic de efort, dar puțini o fac, raportat la numărul total de persoane care-s pe aici…

Nu e nevoie să ai cine știe ce persoane pe lângă tine ca să te simți bine, asta pentru că natura e extrem de… senzorială. La răsărit, pe deal, nu ești numai tu și cerul, ci auzi păsări în jur, vântul, răcoarea. Se combină foarte fain și uite așa te trezești muuult mai bine decât ai putea-o face în casă. Senzația mea e de… drog, nu că aș fi încercat vreodată. Dar din descrieri cam pe acolo e. Și ar trebui să știi foarte bine senzația căci fix asta faci și tu la pian. (persoana căreia i-am scris mesajul, evident). Se vede cum te simți când cânți. Euforic. Cucerită de sunet. Cuprinsă de el. Singura diferență e că eu trebuie, și vreau, să stau cu ochii deschiși, spre deosebire de tine, care tot îi închizi. Dar în rest, cred că experiența seamănă foarte tare.

Asta nu înseamnă că orice persoană care se uită la cer poate să se simtă așa. E ceva ce se învață, ce se dezvoltă în tine. Nimeni nu se simte prost dacă se uită la vreun apus, chiar și cei pe care-i doare-n cot de asta, dar ca să te simți euforic trebuie… practice. La fel cum și ție ți-a trebuit mult practice ca să poți cânta bine, și cu atât mai mult cu ochii închiși.

Faptul că nu am nevoie de persoane pentru a mă bucura de apus/răsărit/natură nu înseamnă că ele ar strica. Nicidecum. Dar trebuie să fie un anumit gen de persoane. Mulți sincer m-ar deranja. Cumplit. Dar evident că nu toți. În același timp, acum înțeleg mult mai bine decât am făcut-o vreodată cum de apusul se zice că e… romantic. Nu că e romantic: e apogeul romantismului pentru două persoane pe aceeași lungime de undă. Orice restaurant/cafenea/altă locație în genu pălește în comparație. Rău de tot :)))) Că nu au cum să ofere acea pace, acea liniște, plus aer curat, plus lumină sublimă (și naturală!).

Nu mă pot sătura de orele de dinainte de apus și cele din jurul răsăritului. Nu am cum. Inclusiv în zilele în care pare banal, nefiind nori pe cer ca să facă totul… magic. Fenomenul e magic în sine, norii doar îi măresc intensitatea. Câteodată… drastic :))) Păcat de zilele când cerul e acoperit de nori și nu ai ce să vezi… Nu sunt un om religios, însă în același timp nu pot crede că toată complexitatea din jur e venită din… nimic. Multe par să aibă originea aparent în… nimic, inclusiv oamenii (compară tu cum e un om în primele secunde de la creere și cum ajunge….). Însă nimic nu poate evolua fără niște legi ale chimiei/fizicii, care, și ele la rândul lor nu pot să apară din… nimic. De aia evoluționismul nu e rău în sine, e doar… incomplet. Da, orice evoluează, de la o sămânță răsare un copac uriaș, dar întrebarea e: cum de? Nu o face de la sine, ci după un set de reguli care nu are cum pur și simplu să existe de la sine. Nu are și punct.

Folosesc des cuvântul DIVIN când vorbesc despre apus/răsărit/natură în general, și asta nu degeaba. Chiar sunt divine. Atâta doar că nu pot să am încredere în presupunerile atât oameni în atâtea direcții. Aleg să văd natura ca o dovadă a divinității în forma ei cea mai simplă, fără ritualuri, fără porunci, fără nevoia de a te bate cu pumnul în piept că tu știi adevărul și cel din cealaltă religie nu știe. Eu nu mă cert pe tema asta, nu-mi pasă ce cred alții sau dacă alții mă cred pe mine. Eu știu ce văd. Și îmi ajunge.

 

The status-quo in 2019, at 29

Just as in the quote from above, I did all that, but none of that matters anymore. I don’t live in the past, I just learn from it. Therefore, question for today is:

Who am I now, in 2019? How do I feel? I could swear the current version of myself has nothing to do with the previous ones, although it definitely has lots to do with the past versions. They are its basis, but this version is way better than those which came before it, in every conceivable way. That is the goal, right? So… I should be content that I’ve evolved as intended, right? Well, I am 🙂

This version is really happy, because this version  wakes up and looks to the sky, in the exact way it did the previous evening. One could argue that it’s nothing too fancy. And it’s not, I agree, and that’s the beauty of it. It is easy to watch sunsets and sunrises, just as easy as it is to cycle a lot, or to walk, or to eat as healthy as possible (all things considered…). You just have to do them, and if you do, you’ll feel better on a daily basis. Because nature, exercise and food give you the much needed body & soul boost which makes you feel, well, alive 🙂 Pour on top of that all the human-made creations which can feed your soul (I’m talking about art and culture) and you’ve a good starting point to feeling awesome.

I’d be lying if I said everything’s great, perfect, extraordinary. Of course it’s not, but you can train your mind to focus on the positive and I do just that. That is why I’m confident in saying that I feel great, through and through. Positive energy flows through my veins and that is easy to see with the naked eye. I will do anything in my power for this new status-quo to last. We’ll see in time…

Oh, and I don’t feel 29. No way. More like 19, I reckon 🙂

 

 

Toamna, frumosul și Clujul

E greu de explicat cum se poate ca un anotimp precum toamna, în care pe zi ce trece natura se ofilește și moare, să fie totuși un anotimp minunat. Aș putea compara toamna cu a avea o bunică în spital, cu a petrece alături de ea câteva săptămâni pline de amintiri, sfaturi și glume, dar tot timpul acesta știind că ea se va duce și că acel moment se apropie cu repeziciune, tu fiind complet neputincios. La fel e și cu toamna: petreci momente minunate pe alei care-ți taie respirația, prin păduri care pur și simplu nu mai știu ce culoare li se potrivește mai bine, prin livezi pline de mere, dând peste tot peste mirosul puternic aromat al strugurilor copți; faci toate astea, dar știi prea bine că toate vor dispărea și vor rămâne, la drept vorbind, numai uscăciune și nuanțe monotone. Și asta preț de câteva luni!

În ciuda acestui fapt, te bucuri de toamnă la fel cum te bucuri de ultimele clipe cu o bunică ce știi prea bine că se va duce. Savurezi momentul și trăiești cu speranța că poate o vei mai revedea. Căci la urma urmei așa e și cu anotimpurile, speri că vei mai ajunge să vezi iar înflorirea de primăvară, dar asta nu e, sub nicio formă, un dat: poți foarte bine să nu mai apuci să vezi următoarea primăvară. Și tocmai de asta trebuie să ne bucurăm de fiecare anotimp și de fiecare persoană, cu bune, cu rele, atâta timp cât le avem lângă noi. Dacă în anul curent nu prea umbli prin păduri și parcuri cât toamna e așa de frumoasă, cu gândul că o vei face la anul… ei bine, nu fă asta! Bucură-te de toamnă cât o ai în față, la fel cum ar fi bine să te bucuri de o persoană cât aceasta e lângă tine. După ce s-a dus (și tare se mai duc pe neașteptate!), rămân doar amintirile. Și natura, și persoanele pot forma niște amintiri de-o viață, dar de preferat ar fi să reînnoim aceste amintiri cât de des posibil.

Eu unul umblu pe dealurile Clujului, atât în locurile mai circulate, cât și în cele mai puțin sau aproape deloc vizitate. Și nu pot să-mi spun că nah, nu mai are rost să mai urc în cutare loc pentru că am fost de unșpe mii de ori și acel loc nu mai are nimic să-mi ofere. De fapt, orice loc poate să-mi ofere iar și iar ceva nou. Am avut o periodă când nu mai urcam la Cetățuie, în centru, zicând că oricum am destule poze făcute de acolo și că e un loc așa la modă încât nu mai merită să fiu și eu pe acolo, mai degrabă să mă duc în locurile neumblate. Dar mi-am dat seama că judecata mea era de-a dreptul de domeniul absurdului: locul este minunat, priveliștea asupra centrului și nu numai este mirifică, iar faptul că e vizitat și de cei care în rest nu prea explorează Clujul n-ar trebui să mă împiedice să urc pe deal ori de câte ori am chef. Ce-i drept, locația nu mai are nimic de ascuns pentru nimeni, aș zice, dar asta nu înseamnă că nu se merită mers acolo iar și iar, în diferite anotimpuri, momente ale zilei sau condiții atmosferice. Că nu ar trebui să fie folosit, împreună cu Parcul Central sau cu lacul de la Iulius, drept unul dintr-un număr redus de locuri de promenadă (cum mulți o fac), asta e altă poveste. Dar aceste locuri nu ar trebui evitate de cei care știu și multe alte locuri faine doar pentru că acestea au intrat într-un oarecare banal.

Frumosul trebuie admirat, fie în natură, fie în artă, fie la diverse persoane. Cu mențiunea că, în cazul persoanelor, să nu ne rezumăm doar la aspectul exterior! Deși nu pot să neg că, din când în când, nu-ți mai poți lua ochii de la cineva!

Bucurați-vă de Frumos! Acum! Mereu!